A fost odată o fată, iar unchiul ei a vândut-o, notă domnul Ibis cu scrisul său de mână perfect, ca de tipar.

Aceasta-i povestea, restul sunt amănunte.

Există poveşti adevărate, în care destinul fiecărui individ este unic şi tragic, iar cea mai mare tragedie este că le-am auzit şi înainte, şi nu putem permite să le resimţim foarte profund. Construim o coajă în jurul lor, ca nişte scoici în jurul unui fir dureros de nisip, îmbrăcându-l cu straturi moi şi perlate pentru a-l putea suporta. În felul acesta mergem şi vorbim şi funcţionăm zi de zi, imuni la pierderile şi durerea altora. Dacă ele ne-ar atinge cu adevărat, ne-ar transforma în infirmi sau în sfinţi; însă, de cele mai multe ori, ele nu ne ating. Nu putem permite asta.

Diseară, în timp ce mănânci, încearcă să reflectezi: sunt copii care flămânzesc în această lume, în număr mai mare decât mintea poate cuprinde cu uşurinţă, în număr atât de mare, încât o eroare de un milion sau două poate fi trecută

cu vederea. Această reflecţie poate fi incomodă pentru tine sau nu, însă oricum vei continua să mănânci.

Există anumite relatări care, dacă le vom citi cu inima deschisă, ne vor răni prea adânc. Iată un om bun, bun după

opinia sa şi cea a prietenilor săi: e credincios şi sincer faţă de soţia sa, îşi adoră copiii şi le acordă toată atenţia, îl preocupă

soarta ţării sale şi-şi face treaba la serviciu cu scrupulozitate, străduindu-se din răsputeri. Iar acest om extermină evrei, eficient şi cu bunăvoinţă. Îi place muzica de fond, menită să-i liniştească pe evrei, şi-i sfătuieşte pe aceştia să nu-şi uite numărul de identificare atunci când intră la duşuri. Le spune că mulţi uită ce număr au şi iau alte haine atunci când ies de acolo. Atitudinea lui îi linişteşte pe evrei. Se conving că vor trăi după ce vor face duş. Însă ei se înşală. Omul nostru

supraveghează detaşamentul care duce cadavrele la cuptoare; iar dacă există vreun lucru pe care îl regretă, acesta este faptul că încă se lasă afectat de gazarea acelor paraziţi. Dacă ar fi fost cu adevărat un om bun, este sigur de asta, ar fi simţit doar bucurie văzând cum pământul este curăţat de mizeria aceea.

Să îl lăsăm, însă; el ne răneşte prea adânc. Este prea aproape de noi, şi aceasta ne doare.

„A fost odată o fată, iar unchiul ei a vândut-o” Spusă

astfel, povestea pare simplă.

„Niciun om nu-i o insulă”, a proclamat Donne83, dar a greşit. Dacă n-am fi insule, am fi pierduţi, ne-am scufunda în tragediile celorlalţi. Am fost transformaţi în insule de tragediile celorlalţi, de natura noastră insulară şi de configuraţia şi forma repetitivă a poveştilor. Configuraţia nu se schimbă: a fost odată un om care s-a născut, a trăit şi apoi, dintr-un motiv sau altul, a murit. Asta-i tot. Puteţi să

completaţi amănuntele conform propriei voastre experienţe.

Povestea va fi la fel de lipsită de originalitate ca şi alte poveşti, va fi la fel de unică precum oricare altă viaţă. Vieţile sunt ca fulgii de zăpadă. Deşi rămân unici, fulgii de zăpadă

alcătuiesc modele pe care le-am mai văzut, seamănă între ei ca nişte boabe de mazăre dintr-o păstaie (V-aţi uitat vreodată

la boabele dintr-o păstaie? V-aţi uitat cu adevărat? N-aveţi cum să le confundaţi între ele, după ce le-aţi privit cu atenţie timp de un minut.)

Fără indivizi, am vedea doar numere: o mie de morţi, o sută de mii de morţi, „pierderile pot ajunge la un milion”.

Datorită poveştilor individuale, statistica se transformă în oameni – dar chiar şi aceasta este o minciună, pentru că

oamenii continuă să sufere într-un număr halucinant şi incomprehensibil. Uitaţi-vă la pântecul umflat, prea umflat al 83 John Donne (1572-1631) – poet metafizic englez, cunoscut publicului larg mai ales pentru citatul din Meditaţia a XVII-a: „Niciun om nu-i o insulă… fiecare om e o parte a continentului… nu trebuie să te întrebi pentru cine bat clopotele… bat pentru tine”.

copilului şi la membrele lui scheletice: v-ar fi mai uşor dacă iaţi cunoaşte numele, vârsta, visele, temerile? Dacă l-aţi vedea din interior? Şi dacă s-ar întâmpla acest lucru, nu veţi face un deserviciu surorii sale, care zace în praf lângă el, o caricatură distorsionată a unui copil? Iar dacă simţim ceva pentru ei, devin prin asta mai importanţi pentru noi decât o mie de alţi copii loviţi de aceeaşi foamete, decât o mie de alte vieţi tinere ce urmează să devină în curând hrană pentru muşte?

Ne trasăm liniile în jurul acestor momente de durere şi rămânem pe insulele noastre, iar aceste momente de durere nu ne pot face rău. Sunt acoperite cu un strat neted, sigur, ca sideful, care le face să alunece din sufletele noastre asemenea unor perle, fără să ne producă o durere adevărată.

Ficţiunea ne permite să ne furişăm în minţile altora, în locuinţele altora, să privim prin ochii altora. Iar în poveste ne oprim înainte de a muri, sau murim în locul altora fără să

păţim nimic, pe când în lumea din afara poveştii dăm pagina sau închidem cartea şi ne întoarcem la propria noastră viaţă.

O viaţă e ca oricare alta şi nu seamănă cu niciuna.

Iar adevărul, pur şi simplu, este acesta: a fost odată o fată, iar unchiul ei a vândut-o.

În locul de unde venea fata se spunea că nimeni nu ştie cu siguranţă cine este tatăl unui copil, ci doar cine îi este mamă, iar de asta puteai să fii sigur. Înrudirea şi proprietăţile se transmiteau pe linie maternă, dar puterea rămânea în mâinile bărbaţilor: un bărbat avea stăpânire deplină asupra copiilor surorii sale.

În locul acela fusese un război, un război mic, doar o încăierare între bărbaţii din două sate rivale. Mai degrabă o ceartă. Un sat câştigă cearta, iar celălalt o pierdu.

Viaţa era o marfă, oamenii o proprietate. Sclavia făcuse parte timp de mii de ani din cultura acelor popoare.

Negustorii arabi de sclavi distruseseră ultimele mari regate din Africa de Est, în timp ce naţiunile din Africa de Vest se distrugeau între ele.

Nu era nimic neobişnuit în faptul că nişte gemeni fuseseră

vânduţi de unchiul lor, pentru că gemenii erau consideraţi

făpturi magice, iar unchiul lor era speriat de ei, suficient de speriat ca să nu le spună gemenilor că avea de gând să-i vândă, ca să nu-i vatăme umbra şi să-l ucidă. Gemenii aveau doisprezece ani. Fata se numea Wututu, adică pasărea-mesager, iar băiatul purta numele unui rege mort, Agasu.

Erau copii sănătoşi, şi pentru că erau gemeni, băiat şi fată, li se spuseseră multe lucruri despre zei, şi pentru că erau gemeni, ei ascultaseră tot ce li se spusese şi ţinuseră minte.

Unchiul lor era un om gras şi leneş. Dacă ar fi avut mai multe vite, poate că ar fi vândut una dintre ele în loc să

vândă copiii, dar nu avea. A vândut gemenii. Şi cu asta am terminat cu el, n-o să mai auzim despre el în această poveste.

Noi o să urmărim soarta gemenilor.

Copiii au mers, împreună cu alţi sclavi capturaţi sau cumpăraţi, au mers zeci de kilometri până la un mic avanpost. Acolo au fost vânduţi, iar gemenii, împreună cu alţi treisprezece oameni, au fost cumpăraţi de şase bărbaţi cu lănci şi cuţite, care i-au mânat spre vest, către mare, şi când au ajuns la mare au mers mulţi kilometri de-a lungul coastei.

Erau cincisprezece sclavi, cu mâinile legate şi cu laţuri de gât.

Wututu îl întrebă pe fratele ei ce li se va întâmpla.

— Nu ştiu, îi răspunse el.

Agasu era un băiat zâmbitor, avea dinţi albi, perfecţi, pe care şi-i arăta când zâmbea, iar zâmbetul lui fericit o făcea fericită şi pe Wututu. Acum Agasu nu mai zâmbea. Încerca să pară curajos, ca să fie curajoasă şi sora sa. Îşi ţinea capul drept şi umerii ridicaţi, fiind la fel de mândru, de ameninţător şi de caraghios ca un căţel cu părul zburlit.

Omul aflat în şir în spatele lui Wututu zise:

— O să ne vândă diavolilor albi, care o să ne ducă la ei acasă, dincolo de apă.

— Şi acolo ce-o să ne facă? întrebă Wututu.

Bărbatul nu-i răspunse.

— Ce? întrebă Wututu, iar Agasu încercă să-i facă semn, pentru că nu aveau voie să vorbească sau să cânte în timp ce mergeau.

— Probabil că o să ne mănânce, zise bărbatul. Aşa mi s-a

spus. De aceea au nevoie de atât de mulţi sclavi. Se pare că-s tare flămânzi.

Wututu începu să plângă în timp ce mergea. Agasu zise: