Introducere la cea de-a zecea ediţie aniversară

Nu ştiu exact ce înseamnă să citeşti cartea aceasta. Ştiu numai cum a fost să trăieşti scrierea ei.

M-am mutat în America în 1992. În mintea mea, ceva a început să se mişte. Erau diferite idei despre care ştiam că

sunt importante şi care totuşi păreau disparate – doi bărbaţi care se întâlnesc într-un avion, o maşină pe gheaţă, semnificaţia trucurilor cu monede şi, mai mult decât orice, America, acest loc straniu, imens în care mă aflam şi pe care ştiam că nu îl înţeleg încă. Dar pe care voiam să îl înţeleg.

Mai mult decât atât – pe care voiam să îl descriu.

Şi dintr-odată, în timpul unei escale în Islanda, pe când priveam o dioramă turistică reprezentând călătoriile lui Leif Erickson, totul a început să se lege. Le-am scris agentului şi editorului meu, explicându-le cum va fi cartea. Am intitulat scrisorile „Zei americani”, sigur fiind că voi găsi mai târziu un titlu mai bun.

Câteva săptămâni mai târziu, editorul meu mi-a trimis o machetă pentru coperta cărţii. Se vedeau acolo o şosea, un fulger şi titlul „Zei americani”. Părea să fie chiar coperta cărţii pe care plănuisem s-o scriu.

Faptul de a avea coperta înaintea cărţii mi s-a părut în acelaşi timp descurajant şi entuziasmant. Am pus-o pe un perete şi am privit-o intimidat, iar toate intenţiile mele de a găsi un alt titlu s-au dus pentru totdeauna. Aceasta era coperta cărţii. Aceasta era cartea.

Mai rămânea doar s-o scriu.

Am scris primul capitol în timpul unei călătorii cu trenul de la Chicago la San Diego. Şi am continuat să călătoresc, şi am continuat să scriu. Am condus din Minneapolis în Florida pe şosele secundare, urmând drumul pe care mă gândeam că

Shadow îl va străbate în carte. Am scris, şi atunci când m-am împotmolit am pornit din nou la drum. Am mâncat pateuri în Upper Peninsula şi găluşte de porumb în Cairo. Am încercat

din răsputeri să nu scriu decât despre locurile în care am fost.

Mi-am scris cartea în multe locuri – în case din Florida, şi într-o cabană de pe malul unui lac din Wisconsin, şi într-o cameră de hotel din Las Vegas.

L-am urmat pe Shadow în călătoria sa, iar când nu mai ştiam ce se întâmplă cu Shadow scriam câte o poveste despre venirea în America, iar când ajungeam la sfârşitul ei ştiam ce anume făcuse Shadow, aşa încât mă întorceam la el. Voiam să scriu două mii de cuvinte pe zi, iar dacă scriam o mie de cuvinte pe zi eram fericit.

Îmi amintesc că, atunci când am terminat prima versiune, i-am declarat lui Gene Wolfe, care este cel mai înţelept scriitor şi a scris mai multe romane minunate decât toţi cei pe care-i cunosc, că am învăţat acum în sfârşit cum se scrie un roman. Gene m-a privit şi mi-a zâmbit blând. „Nu înveţi niciodată cum se scrie un roman”, mi-a spus el. „Nu înveţi decât cum se scrie romanul la care lucrezi.”

Avea dreptate. Am învăţat să scriu romanul pe care-l scriam, şi nimic mai mult. Totuşi, era un roman straniu, special cel pe care învăţasem să-l scriu. Am fost mereu conştient de distanţa la care se afla faţă de cartea frumoasă, aurită, sclipitoare, perfectă pe care o aveam în minte, dar chiar şi aşa, m-a făcut fericit.

Mi-am lăsat barba să crească şi nu mi-am tuns părul cât timp am scris, şi mulţi oameni s-au gândit că sunt o ciudăţenie de doi bani (deşi nu suedezii, care m-au aprobat şi mi-au spus că un rege de-al lor a făcut ceva foarte asemănător, însă nu pentru un roman). Mi-am ras barba la sfârşitul primei versiuni, şi mi-am tuns incomodul păr lung la scurt timp după aceea.

A doua versiune a fost mai ales un proces de excavare şi clarificare. Scenele care trebuiau să se extindă s-au extins, iar scenele care trebuiau să fie mai scurte au fost scurtate.

Am vrut ca acest roman să reprezinte mai multe lucruri.

Am vrut să scriu o carte mare, bizară şi întortocheată, şi aşa am făcut, şi aşa a fost. Am vrut să scriu o carte care să

includă toate părţile din America ce m-au obsedat şi m-au

încântat, iar dintre acestea aproape niciuna nu apare de obicei în filme sau în emisiunile TV.

În cele din urmă, am terminat-o şi am predat-o, simţindu-mă oarecum mulţumit la gândul că, după cum se spune, un roman poate fi cel mai bine definit ca un lung fragment în proză în care nu totul este în regulă şi fiind aproape sigur că

am scris ceva de genul acesta.

Editorul meu era îngrijorat însă că manuscrisul pe care i l-am dat este puţin prea mare şi prea întortocheat (nu neapărat şi prea bizar), astfel încât mi-a cerut să-l ajustez, ceea ce am şi făcut. Presupun că instinctele sale au fost foarte bune, pentru că volumul a avut un adevărat succes –

s-a vândut în multe exemplare şi a primit numeroase premii, printre care Nebula şi Hugo (pentru genul SF), Bram Stoker (pentru genul horror) şi Locus (pentru genul fantasy), demonstrând astfel că este o carte stranie şi că, în pofida popularităţii ei, nimeni nu ştie exact în ce categorie s-o încadreze.

Însă acesta avea să fie viitorul său; mai întâi, cartea trebuia să fie publicată. Procesul de publicare m-a fascinat, şi am ţinut o cronică a acestuia pe internet, pe un blog început chiar din acest motiv (dar care continuă până astăzi).

După publicare, am plecat într-un turneu de promovare prin Statele Unite ale Americii, Marea Britanie şi Canada. Prima şedinţă de autografe a avut loc în iunie 2001, în librăria Borders Books din World Trade Center. Câteva zile după ce m-am întors acasă, pe 11 septembrie 2001, nici acea librărie, nici World Trade Center nu mai existau.

Receptarea de care a avut parte romanul m-a surprins.

Eram obişnuit să scriu poveşti pe care oamenii fie le apreciau, fie nu le citeau. Nu scrisesem însă niciodată ceva care să împartă publicul în două. Pentru că oamenii fie au iubit, fie au urât această carte. Cei care au urât-o, chiar dacă

apreciau celelalte cărţi ale mele, au urât-o cu adevărat. Unii s-au plâns de faptul că romanul nu este suficient de american, alţii că este prea american, că Shadow este antipatic, că adevărata religie a Americii este de fapt sportul, şi aşa mai departe. Toate, neîndoios, critici întemeiate. Dar

până la urmă, cartea şi-a găsit publicul. Cred că ar fi corect să spun că sunt mai mulţi cei care au iubit-o, şi continuă să

o iubească.

Sper ca într-o zi să mă întorc la povestea aceasta. Shadow este cu zece ani mai în vârstă acum, în definitiv. La fel este şi America. Iar zeii aşteaptă.

NEIL GAIMAN

septembrie 2010

Notă asupra textului

Cartea pe care o ţineţi în mână este puţin diferită de versiunea care a fost publicată anterior.

La scurt timp după apariţie, Pete Atkins şi Peter Schneider, proprietarii Hill House Publishers, o mică editură

acum dispărută din păcate, şi-au propus să tipărească o ediţie specială a Zeilor americani. În timp ce îmi povesteau despre detaliile minunate pe care le plănuiseră pentru ediţia limitată – ce avea să fie un adevărat miracol al artei tipografice –, am început să mă simt din ce în ce mai nemulţumit în legătură cu textul pe care trebuiau să îl folosească.

Ar fi de acord, i-am întrebat eu cu multă reţinere, să

folosească textul meu original, neprescurtat?

După cum s-a dovedit imediat, au fost de acord.

Dar apoi totul s-a complicat, pe măsură ce am realizat că, bineînţeles, după ce ajustasem Zei americani, mai făcusem alte corecturi şi schimbări, multe dintre ele justificate. Astfel încât singurul mod în care cineva putea constitui un text definitiv al Zeilor americani era prin compararea versiunii finale needitate cu versiunea finală editată, iar apoi cu versiunea finală tipărită (pentru că mâzgălisem plin de veselie modificări în şpalturi, şi la fel de vesel nu mă preocupasem să le ţin evidenţa), şi prin formularea unor judecăţi de valoare.

Avea să fie o muncă enormă. Astfel încât am făcut singurul lucru raţional pe care îl puteam face în asemenea circumstanţe – i-am trimis câteva fişiere electronice imense şi două exemplare ale cărţii (ediţia engleză şi cea americană) lui Pete Atkins, împreună cu lista mea de erori observate după

ce cartea fusese publicată, şi l-am rugat pe el să se descurce cu ele. Iar el a făcut-o, într-un mod excelent. Apoi am luat manuscrisul pregătit de Pete şi l-am verificat, reparând şi curăţând şi uneori restabilind tăieturile pe care le făcusem

din alte motive decât cel de a scurta cartea, până am ajuns la o versiune finală a textului de care am fost întru totul mulţumit (cu toate că un roman este întotdeauna, după cum cred că am menţionat deja, un lung fragment în proză în care nu totul este în regulă).

Hill House l-a publicat într-o ediţie limitată, de aproximativ 750 de exemplare (descrisă ca un „miracol al artei tipografice”, şi nu de către ei, de această dată), care era foarte scumpă. Sunt recunoscător pentru faptul că editorii mei au dorit să publice versiunea extinsă a cărţii la a zecea aniversare a apariţiei ei, într-un număr mult mai mare de exemplare şi cu un preţ mult mai mic. Versiunea Zeilor americani pe care o ţineţi acum în mână este cu aproximativ douăsprezece mii de cuvinte mai lungă decât cea care a câştigat premiile, şi este versiunea de care sunt cel mai mândru.

Aş dori să-i mulţumesc lui Jennifer Hershey, editorul iniţial al cărţii, lui Jennifer Brehl, care a mijlocit apariţia acestei ediţii, şi mai ales lui Pete Atkins, pentru ajutorul său nepreţuit în pregătirea manuscrisului.

Atenţionare şi avertisment pentru călători Această carte este o operă literară, nu un ghid turistic. Cu toate că geografia Statelor Unite prezentată în ea nu-i complet imaginară – multe dintre locurile menţionate în roman pot fi vizitate, poţi merge pe anumite drumuri şi poţi să descoperi pe hartă unele dintre şosele –, mi-am permis anumite libertăţi. Mai puţine decât vă imaginaţi, însă mi-am permis.