— Asta nu-i o ţară pentru zei, spuse omul-bizon.
Dar nu omul-bizon vorbise. Shadow ştia, în visul său, că
vorbise focul, că trosnetul şi fâlfâitul flăcărilor îi vorbiseră lui Shadow în locul acela întunecat de sub pământ.
— Ţara asta a fost adusă din adâncurile oceanului de un cufundar, zise focul. A fost ţesută din propria-i substanţă de un păianjen. A fost găinăţată de un corb. Este trupul unui părinte căzut, oasele sale sunt munţii, ochii săi sunt lacurile.
Este o ţară a viselor şi a flăcărilor.
Omul-bizon puse tăciunele înapoi în foc.
— De ce-mi spuneţi toate astea? întrebă Shadow. Eu nu sunt important. Eu nu sunt nimic. Am fost un antrenor bun, un infractor ratat şi poate că n-am fost un soţ atât de bun pe cât credeam… Cum pot s-o ajut pe Laura? îl întrebă el pe omul-bizon. Vrea să fie iarăşi vie. I-am făgăduit că o s-o ajut.
Îi datorez asta.
Omul-bizon nu spuse nimic. Arătă către tavanul peşterii.
Shadow se uită în direcţia pe care i-o arătase. Printr-o deschizătură aflată mult deasupra venea o rază subţire de lumină slabă, de iarnă.
— Să urc acolo? întrebă Shadow, care-şi dorea să i se răspundă măcar la o întrebare. Trebuie să urc acolo?
Visul îl cuprinse, ideea devenind însuşi lucrul, iar Shadow fu strivit între stânci şi pământ. Era ca o cârtiţă care încerca să-şi croiască drum prin pământ, ca un viezure care urca
prin pământ, ca un hârciog ce împingea pământul din calea sa, ca un urs, dar pământul era prea tare, prea dens, iar el începu să gâfâie, curând nu mai putu să meargă mai departe, să sape şi să se caţăre, şi ştiu că avea să moară în adâncurile lumii.
Puterea sa nu era suficientă. Eforturile sale deveniră tot mai slabe. Ştia că trupul său călătorea într-un autobuz încălzit, ce trecea prin păduri îngheţate, dar mai ştia şi că
dacă va înceta să respire acolo, în adâncurile lumii, atunci va înceta să respire şi în autobuz, unde respiraţia sa devenise deja grea, gâfâitoare.
Se trudea şi împingea, cu tot mai puţină vlagă, cu fiecare mişcare consumând tot mai mult aer preţios. Fusese prins în capcană: nu putea să meargă mai departe, nici nu putea să
se întoarcă pe unde venise.
— Să ne târguim, spuse o voce în mintea sa.
— Cum să mă târguiesc? întrebă Shadow. Nu am nimic.
Simţea deja în gură gustul lutului, dens şi mocirlos; simţea gustul mineral şi aspru al pietrelor care-l înconjurau.
Apoi continuă:
— În afară de mine. Mă am pe mine, nu-i aşa?
O clipă, se păru că totul îşi ţine răsuflarea – nu doar Shadow, ci întreaga lume subterană, fiecare vierme, fiecare crăpătură, fiecare orificiu.
— Mă ofer pe mine însumi, zise el.
Răspunsul veni imediat. Pământul şi stâncile care-l înconjurau începură să-l apese pe Shadow, să-l strângă atât de tare, încât îi stoarseră şi ultimul dram de aer din plămâni.
Apăsarea deveni dureroasă şi se exercită din toate părţile, zdrobindu-l ca pe o ferigă care devine cărbune. Shadow atinse zenitul durerii şi rămase acolo, ştiind că nu poate îndura mai mult, că nimeni nu poate îndura mai mult, iar în clipa aceea chinul încetă şi el reuşi să respire din nou.
Lumina de deasupra sa deveni mai întinsă.
Era împins către suprafaţă.
Când avu loc următoarea încordare a pământului, Shadow se lăsă dus de ea. De data asta simţi că e împins în sus, că
pământul îl împinge mai aproape de lumină. Apoi fu lăsat un
moment să respire.
Spasmele îl luară şi îl frământară, fiecare mai puternic, mai dureros decât cel precedent.
Se rostogoli şi se zvârcoli prin adâncuri, până când faţa îi fu lipită de o deschizătură în piatră, abia mai mare decât mâna sa desfăcută, prin care intra o lumină gri, ştearsă şi aer, binecuvântatul aer.
Durerea provocată de această ultimă contracţie fu incredibilă. Shadow se simţea strivit, zdrobit şi împins prin crăpătura din stâncă, oasele îi fură sfărâmate iar carnea i se transformă în ceva lipsit de formă. Iar când gura sa şi capul strivit îi ieşiră din gaură, Shadow începu să ţipe, copleşit de teamă şi de durere.
În timp ce ţipa se întreba dacă ţipa şi în lumea reală, dacă
ţipa şi în timp ce dormea în autobuz.
Când contracţia finală se încheie, Shadow se afla pe sol, cu degetele înfipte în pământul roşu, recunoscător pentru faptul că acum nu mai suferea şi că putea respira din nou, adânc şi lent, aerul acela cald al serii.
Se împinse în mâini şi se aşeză, îşi şterse pământul de pe faţă şi se uită la cer. Se lăsase amurgul un amurg îndelungat, purpuriu, iar stelele apăreau una câte una, stele mai strălucitoare şi mai vii decât stelele pe care le văzuse sau şi le imaginase vreodată.
— În curând vor cădea, zise glasul flăcării, venind din spatele său. În curând vor cădea, şi oamenii stelelor se vor întâlni cu oamenii pământului. Printre ei vor fi eroi şi oameni care ucid monştri şi aduc cunoaştere, dar niciunul dintre ei nu va fi zeu. Aici e un loc nepotrivit pentru zei.
Un curent de aer teribil de rece îi atinse fata lui Shadow, iar acesta se simţi ca şi cum ar fi fost cufundat într-o apă
