— A spus că erau ale mele. Craniile mele vechi. Mii şi mii.

Easter se uită la Wednesday şi zise:

— Cred că tipul ăsta chiar e un paznic.

Apoi zâmbi larg, îl bătu pe Shadow pe braţ şi plecă, mergând pe trotuar. Shadow se uită după ea, încercând – şi nereuşind – să nu se gândească la coapsele ei ce se frecau în timpul mersului.

În taxi, în drum spre aeroport, Wednesday se întoarse spre Shadow şi-i zise:

— Ce naiba a însemnat chestia aia cu cei zece dolari?

— I-ai plătit mai puţin decât trebuia. Diferenţa i-ar fi fost oprită din salariu.

— Şi ce-ţi pasă ţie? întrebă Wednesday, care părea enervat cu adevărat.

Shadow se gândi o clipă, apoi zise:

— Nu mi-ar fi plăcut să-mi facă mie cineva figura asta.

Fata nu greşise cu nimic.

— Nu? zise Wednesday, privind în gol. Când avea şapte ani, a închis un pisoi într-un dulap. L-a ascultat miorlăind timp de câteva zile. Când a încetat să miaune, l-a scos din dulap, l-a pus într-o cutie de pantofi şi l-a îngropat în curte.

Voia să înmormânteze ceva. Fură în mod constant din locurile în care lucrează. De obicei sume mici. Anul trecut şi-a vizitat bunica, la azilul de bătrâni unde-i internată bătrâna.

A luat un vechi ceas de aur de pe noptiera bunicii sale şi după aceea a colindat prin alte încăperi, furând mici sume de bani şi lucruri personale ale oamenilor aflaţi în crepusculul anilor de aur. Când a ajuns acasă, n-a ştiut ce să facă, s-a

speriat că o s-o urmărească poliţia şi a aruncat toată prada, cu excepţia banilor.

— Am priceput, zise Shadow.

— Are şi o gonoree asimptomatică, adăugă Wednesday.

Bănuieşte că-i bolnavă, dar nu face nimic. Când ultimul ei prieten a acuzat-o că l-a molipsit, a fost foarte jignită şi a refuzat să-l mai vadă.

— Nu era nevoie să-mi povesteşti şi asta. M-am lămurit.

Poţi să faci aşa în legătură cu oricine, nu? Poţi să bârfeşti pe toată lumea.

— Bineînţeles, îl aprobă Wednesday. Şi ceilalţi fac acelaşi lucru. Cred că păcatele lor sunt originale, dar acestea sunt în majoritatea lor doar jalnice şi repetitive.

— Şi asta îţi dă dreptul să-i furi zece dolari?

Wednesday plăti taxiul, iar cei doi intrară în aeroport şi se îndreptară către poarta corespunzătoare. Încă nu începuse îmbarcarea. Wednesday zise:

— Ce altceva aş fi putut să fac? Nu îmi mai sacrifică

nimeni berbeci sau tauri. Nu îmi mai trimite nimeni sufletele ucigaşilor şi ale sclavilor care au fost spânzuraţi şi ciuguliţi de corbi. Ei m-au făcut. Ei m-au uitat. Acum îmi iau câte ceva înapoi de la ei. Nu-i corect?

— Mama mea obişnuia să spună „Viaţa nu-i corectă”.

— Bineînţeles că-ţi spunea. E unul dintre lucrurile pe care-l spun mamele, împreună cu „Dacă unul dintre prietenii tăi ar sări într-o râpă, ai face şi tu la fel?”

— I-ai furat fetei zece dolari. Eu i-am dat banii înapoi, zise Shadow, încăpăţânat. Aşa era drept.

Cineva anunţă că începea îmbarcarea în avionul lor.

Wednesday se ridică.

— Ar fi bine dacă întotdeauna când vei avea de ales, lucrurile vor fi la fel de limpezi ca şi în cazul ăsta, zise el, şi din nou vorbele lui păreau absolut sincere.

„Cred că spusele lor sunt adevărate”, îşi zise Shadow.

„Dacă vor să imite sinceritatea, atunci au făcut-o cu succes.”

Gerul se mai potolise atunci când Wednesday îl lăsă pe Shadow acasă la el, în zori de zi. În Lakeside era încă obscen de frig, dar nu mai domnea gerul acela imposibil de suportat.

Panourile luminoase de pe peretele băncii M&I anunţau alternativ ora 3.30 dimineaţa şi – 20 de grade Celsius.

Se făcuse ora 9.30 când Chad Mulligan, şeful poliţiei, ciocăni la uşa apartamentului şi-l întrebă pe Shadow dacă a cunoscut o fată numită Alison McGovern.

— Nu cred, îi răspunse Shadow, somnoros.

— Asta-i poza ei, îi zise Mulligan.

Era o fotografie din liceu. Shadow recunoscu imediat persoana din poză: fata cu benzi de cauciuc albastru peste dinţi, cea care aflase de la prietena ei despre utilizările orale ale pastilelor de Alka-Seltzer.

— Oh, da. Era în autobuzul cu care am venit în oraş.

— Unde ai fost ieri, domnule Ainsel?

Shadow simţi că lumea începe să se învârtă în jurul său.

Ştia că nu făcuse nimic ca să se simtă vinovat („Eşti un puşcăriaş eliberat condiţionat, care se dă drept altcineva şi care a încălcat condiţiile eliberării”, şopti o voce în mintea sa.

„Nu-i suficient?”)

— În San Francisco, răspunse el. În California. L-am ajutat pe unchiul meu să transporte un pat.

— Ai cotoarele de la bilete?

— Sigur, răspunse el.

Ştia că are în buzunarul din spate al pantalonilor ambele cotoare. Le scoase şi le dădu poliţistului.

— Ce s-a întâmplat?

Chad Mulligan examină biletele, apoi îi răspunse: