Scripcarul pare încântat, apoi dezamăgit, şi zice: „Dar, domnule, eu sunt violonist, asta-i tot ce ştiu să fac. Scripca asta mă cunoaşte şi mă iubeşte, iar degetele mele o ştiu atât de bine, încât aş putea să cânt la ea şi în întuneric. Unde să
găsesc un instrument atât de bun? O mie de dolari înseamnă
mulţi bani, dar e vorba de instrumentul cu care îmi câştig existenţa. Nu-l vând pentru o mie de dolari. Nici pentru cinci mii”. Patronul vede că profitul său se spulberă în vânt, dar în afaceri trebuie să cheltuieşti bani ca să câştigi bani. „Opt mii de dolari”, zice el. „Nu merită atât, dar am căpătat o slăbiciune pentru vioara asta. Îmi iubesc nepoata şi vreau să-i fac pe plac”. Abraham e gata să izbucnească în lacrimi la gândul că o să-şi piardă scripca îndrăgită, dar cum să refuze opt mii de dolari? Mai ales când patronul se duce la seif şi scoate nu opt, ci nouă mii de dolari, în teancuri bine legate, gata să fie strecurate în buzunarul gol al scripcarului.
„Sunteţi un om bun”, îi spune Abraham patronului, „sunteţi un sfânt! Juraţi-mi că o să aveţi grijă de vioara mea!” îi cere el, înainte de a-i da vioara, împotriva voinţei sale.
— Dar dacă patronul i-ar fi dat cartea de vizită a lui Barrington şi i-ar fi spus lui Abraham că o să facă rost de o
sumă frumuşică? întrebă Shadow.
— Atunci am fi irosit degeaba banii pentru două cine, răspunse Wednesday, apoi şterse sosul din farfurie cu o felie de pâine, pe care o mâncă plin de încântare.
— Să vedem dacă am înţeles bine, zise Shadow. Deci Abraham pleacă, mai bogat cu nouă mii de dolari. Apoi se întâlneşte în parcarea de lângă gară cu Barrington, împart banii, urcă amândoi în Fordul lui Barrington şi se duc în următorul oraş. Presupun că în portbagajul maşinii se află o ladă plină cu viori de o sută de dolari bucata.
— Eu am avut ambiţia să nu plătesc niciodată mai mult de cinci dolari pe vreuna dintre ele, îi spuse Wednesday, apoi se întoarse spre chelneriţa care aştepta. Acum, draga mea, delectează-ne cu descrierea somptuosului desert care ne este oferit de ziua de naştere a Domnului.
Apoi se uită la ea cu lăcomie, de parcă nimic din ce i-ar fi oferit fata nu s-ar fi comparat cu o muşcătură din ea.
Shadow se simţi foarte stânjenit, avea impresia că se uită la un lup bătrân care pândea un pui de cerb prea mic ca să ştie că trebuie s-o ia la fugă imediat, altfel oasele îi vor fi ciugulite de corbi.
Fata se înroşi încă o dată şi le spuse că desertul era plăcintă de mere, plăcintă de mere a la mode – „adică
împreună cu o lingură de îngheţată de vanilie” –, tort de Crăciun, tort de Crăciun a la mode sau budincă roşie şi verde. Wednesday o privi în ochi şi-i spuse ca va încerca tortul de Crăciun a la mode. Shadow renunţă la desert.
— Să revenim la înşelătorii, zise Wednesday. Cântatul la Scripcă a apărut cu vreo trei sute de ani în urmă. Iar dacă îţi alegi fraierul cum se cuvine, poţi să foloseşti chestia asta şi în America de mâine.
— Ai spus, credeam, că escrocheria ta favorită nu se mai poate practica, zise Shadow.
— Aşa am spus. Însă Cântatul la Scripcă nu-i escrocheria mea favorită. Era plăcută şi bună, însă nu favorita mea. Nu, favorita mea era cea numită Jocul Episcopului. Avea de toate: emoţii, subterfugii, portabilitate, surpriză. Din când în când îmi spun că, dacă aş face mici modificări…
Wednesday medită un moment, apoi clătină din cap.
— Nu, timpul ei a trecut. Să zicem că ne aflăm în anul 1920, într-un oraş de dimensiuni medii sau mari – Chicago, New York sau Philadelphia. Ne aflăm în magazinul unui bijuterier. Un bărbat îmbrăcat ca un cleric – dar nu ca orice cleric, ci ca un episcop, în purpuriu – intră şi alege un colier, o minunăţie din perle şi diamante, pe care îl plăteşte cu douăsprezece bancnote mototolite de câte o sută de dolari. Pe bancnota de deasupra e o pată de cerneală verde.
Proprietarul magazinului îşi cere scuze şi trimite teancul de bancnote la banca din colţul străzii, ca să fie verificate.
Angajatul magazinului se întoarce curând cu bancnotele.
Banca a declarat că niciuna nu este falsă. Proprietarul magazinului îşi cere scuze din nou, episcopul e amabil, înţelege problema, în lumea de astăzi există atâţia indivizi fără Dumnezeu şi fără de lege, există atâta imoralitate şi atâta desfrâu – şi femei neruşinate –, iar acum, când lumea subterană s-a târât afară din canalele de scurgere şi a căpătat viaţă pe ecranele cinematografelor, la ce te mai poţi aştepta? Colierul e pus într-o cutie, iar proprietarul magazinului se străduieşte să nu se întrebe de ce cumpără
un episcop un colier cu diamante în valoare de o mie două
sute de dolari, nici de ce plăteşte cu bani-gheaţă. Episcopul îşi ia un rămas-bun călduros şi iese în stradă, unde un poliţist spătos, cu figură cinstită de irlandez, îşi pune mâna lui grea pe umărul prelatului, spunându-i „Soapy, pungaşule, tot de trucurile tale vechi te ţii?” apoi îl conduce înapoi în magazin. „Vă cer iertare, omul acesta a cumpărat ceva de la dumneavoastră?” întreabă poliţistul. „Sigur că nu”, zice episcopul. „Spuneţi-i că n-am cumpărat nimic!” „Ba a cumpărat”, răspunde bijuterierul. „A cumpărat un colier din perle şi diamante, şi l-a plătit cu bani-gheaţă.” „Puteţi să-mi arătaţi bancnotele?” întreabă poliţistul. Iar bijuterierul scoate cele douăsprezece hârtii din sertarul casei şi le dă
poliţistului, care le ţine la lumină şi clatină uimit din cap.
„Soapy, Soapy”, zice el, „ăştia-s cei mai buni pe care i-ai făcut până acum! Eşti un adevărat artist!” Pe figura episcopului apare un zâmbet de satisfacţie. „Nu poţi să dovedeşti nimic.
Banca a spus că-s buni. Sunt verzişori adevăraţi”, zice episcopul. „Sunt convins că banca a spus că-s buni, dar cei de acolo n-au fost avertizaţi că Soapy Silvester e în oraş, nici că bancnotele de o sută de dolari care au fost plasate în Denver şi în St. Louis erau de-o calitate ieşită din comun”, răspunde poliţistul, care bagă mâna în buzunarul episcopului şi scoate colierul. „Marfă în valoare de o mie două sute de dolari, obţinută în schimbul unor hârtii care nu merită nici cincizeci de cenţi”, adaugă poliţistul, care, evident, are înclinaţie spre filosofie. „Şi te-ai dat drept om al Bisericii! Ar trebui să-ţi fie ruşine!” spune el ca încheiere, şi-i pune episcopului cătuşe la mâini. Tuturor le este clar că
episcopul nu-i episcop, iar poliţistul pleacă împreună cu arestatul, nu înainte de a-i da bijuterierului o chitanţă atât pentru colier, cât şi pentru dolarii falşi, care acum reprezintă
dovezi.
— Banii erau într-adevăr falşi? întrebă Shadow.
— Bineînţeles că nu! Erau bancnote noi, luate direct de la bancă, dar pe două dintre ele fusese făcută câte o pată de cerneală verde, ca să fie ceva mai interesante.
Shadow sorbi din cafea. Era mai rea decât cea din închisoare.
— E clar că poliţistul nu era poliţist. Ce s-a întâmplat cu colierul?
— Era o dovadă, răspunse Wednesday, care deşurubă
capacul solniţei şi turnă un pic de sare pe masă. Bijutierul a primit o chitanţă şi a fost asigurat că va primi colierul înapoi după procesul lui Soapy, apoi a fost felicitat că s-a comportat ca un bun cetăţean, ca urmare s-a gândit deja la povestea pe care avea s-o spună a doua zi la club, a privit foarte mândru de sine cum poliţistul – care avea într-un buzunar cele douăsprezece bancnote de câte o sută de dolari, iar în celălalt colierul cu diamante – îl scotea din magazin pe individul care pretinsese că-i episcop, îndreptându-se apoi amândoi către o secţie de poliţie la care nu aveau să ajungă niciodată.
Chelneriţa se întoarse să strângă masa.
— Spune-mi, draga mea, eşti măritată? o întrebă
Wednesday.
Fata clătină din cap.
— E uimitor că o tânără domniţă atât de fermecătoare n-a fost încă răpită de nimeni, exclamă Wednesday, în timp ce trasa cu unghia tot felul de semne în sarea de pe masă, semne în formă de rune.
Chelneriţa rămase pasivă lângă el, amintindu-i lui Shadow nu de o ciută, ci de un pui de iepure prins în lumina farurilor unui camion, iepure care înţepenise din cauza fricii şi a nehotărâţii. Wednesday întrebă apoi în şoaptă, atât de încet, încât Shadow, care se afla la aceeaşi masă cu el, abia îl auzi:
