— Sunteţi prima persoană care a ajuns astăzi în colţul ăsta, zise bărbatul care stătea lângă un raft cu cutii goale, sacoşe şi o casetă de metal pentru bani, deschisă.

Majoritatea oamenilor aleg thrillere, cărţi pentru copii sau romane sentimentale de Jenny Kerton, Danielle Steele sau alţi autori de acelaşi fel.

Bărbatul citea Asasinarea lui Roger Ackroyd de Agatha Christie.

— Tot ce se găseşte pe mese costă cincizeci de cenţi bucata, dar puteţi să luaţi trei cărţi pentru un dolar.

Shadow îi mulţumi şi continuă să scotocească. Găsi un exemplar din Istoriile lui Herodot, legat în piele cafenie. Îşi aminti de volumul în ediţie ieftină pe care-l lăsase în închisoare. Mai găsi o carte intitulată Iluzii uimitoare, care părea să conţină şi nişte trucuri cu monede. Duse ambele cărţi bărbatului care stătea lângă caseta cu bani.

— Mai luaţi una, vă costă tot un dolar, îl sfătui bărbatul.

Dacă luaţi încă o carte, ne faceţi o favoare. Nu mai avem spaţiu pe rafturi.

Shadow se întoarse la cărţile vechi, legate în piele. Decise să ia cartea care avea cea mai mică şansă să fie cumpărată

de altcineva şi se trezi că nu-i în stare să aleagă între Bolile obişnuite ale tractului urinar cu ilustraţii făcute chiar de către un doctor şi Procesele-verbale ale Consiliului Municipal din Lakeside în perioada 1872-1884. Se uită la ilustraţiile din cartea de medicină şi decise că s-ar putea să existe în oraş

vreun adolescent care ar vrea să folosească volumul acela ca să-şi şocheze prietenii. Luă Procesele-verbale şi o duse bărbatului de lângă uşă, care-i luă dolarul şi-i puse cărţile într-o pungă de hârtie cafenie, de la Dave’s Finest Food.

Shadow părăsi biblioteca. Vedea foarte limpede tot lacul.

Vedea chiar şi clădirea în care locuia el, ca o căsuţă pentru păpuşi, aflată sus, dincolo de pod. Văzu nişte oameni pe gheaţă, lângă pod – patru sau cinci persoane –, care împingeau o maşină verde-închis către centrul lacului alb.

— Douăzeci şi trei martie, îi spuse Shadow lacului, în şoaptă. Între nouă şi nouă douăzeci şi cinci dimineaţa.

Se întrebă dacă lacul sau rabla îl auziseră şi, în acest caz,

dacă intenţionau să acorde atenţie spuselor sale. Se îndoia că-l auziseră.

Vântul îi sufla amarnic în faţă.

Când ajunse acasă, descoperi că poliţistul Chad Mulligan îl aştepta la intrarea în apartament. Inima lui Shadow începu să bată mai tare când văzu maşina poliţiei, apoi Shadow se relaxă văzându-l poliţistul care completa hârtii stând pe scaunul din faţă. Se îndreptă spre maşină, ducându-şi punga cu cărţi.

Mulligan lăsă geamul în jos şi-l întrebă:

— Vânzarea de la bibliotecă?

— Da.

— Am cumpărat de acolo o ladă cu cărţi de Robert Ludlum, acum doi, trei ani. Încă mai citesc la ele. Cred că

dacă voi fi lăsat pe o insulă pustie cu lada aceea, s-ar putea să termin cărţile lui Robert Ludlum.

— Pot să te ajut cu ceva?

— Cu nimic, amice. M-am oprit ca să văd cum te-ai instalat. Există un proverb chinezesc care zice că dacă ai salvat viaţa unui om îţi asumi o responsabilitate. Sigur, nu zic că ţi-am salvat viaţa acum o săptămână. Dar m-am gândit că-i bine să văd ce mai faci. Ce mai face maşina purpurie a familiei Gunther?

— Foarte bine. Merge grozav.

— Mă bucur.

— Mi-am întâlnit vecina la bibliotecă, îi spuse Shadow.

Doamna Olsen. Mă întreb…

— Ce-a muşcat-o de fund şi-a murit?

— N-aş fi folosit chiar cuvintele astea…

— E o poveste lungă. Dacă vrei să ne plimbăm un pic, o să-ţi spun tot ce ştiu.

Shadow se gândi o clipă, apoi acceptă şi urcă în maşină pe locul din faţă, în dreapta şoferului. Mulligan se îndreptă spre partea de nord a oraşului. Apoi stinse farurile şi parcă la marginea drumului.

— Darren Olsen a întâlnit-o pe Marge la Universitatea Stevens Point şi a adus-o în Nord, în Lakeside. Ea era în ultimul an la facultatea de jurnalism. El studia o aiureală,

managementul hotelier sau ceva de felul ăsta. Când au venit aici, au început bârfele. Asta s-a întâmplat acum treisprezece, paisprezece ani. Ea era atât de frumoasă… cu părul acela negru… Darren conducea motelul America din Camden, aflat la treizeci de kilometri de Lakeside. Numai că

nimeni nu avea chef să se oprească în Camden, iar după un timp motelul a fost închis. Familia Olsen avea doi băieţi. Pe vremea aceea, Sandy era de unsprezece ani. Cel mic – Leon, parcă aşa îl cheamă – era mic de tot. Darren Olsen nu avea prea mult curaj. Fusese un jucător de fotbal bun în liceu, dar atunci avusese pentru ultima oară ceva ambiţii. Nu era atât de curajos încât să-i spună lui Margie că şi-a pierdut slujba.

Aşa că timp o lună, poate două, pleca dimineaţa de acasă şi se întorcea seara, văitându-se ce zi grea avusese la motel.

— Şi ce făcea? întrebă Shadow.

— Nu-s sigur. Ştiu doar că se ducea cu maşina spre Ironwood, probabil că ajungea până în Green Bay. Presupun că la început şi-a căutat o slujbă. Dar curând s-a apucat de băutură, se îmbăta, mai mult ca sigur că se întâlnea cu vreo fată care o făcea pentru bani. Poate că se apucase de jocuri de noroc… Ştiu sigur doar că în zece săptămâni a golit contul lor comun. Întrebarea era cât avea să dureze până când Margie avea să descopere ce se întâmplase… Gata, am pornit!

Maşina ţâşni din loc, Mulligan porni luminile şi sirena şi sperie de moarte un omuleţ aflat într-un automobil cu număr de Iowa, care coborâse dealul cu o sută zece kilometri pe oră.

După ce-l amendă pe infractorul din Iowa, Mulligan îşi continuă povestea.

— Unde rămăsesem? Da. Aşa că Margie i-a dat un şut în fund şi a intentat divorţ. Care s-a transformat într-o bătălie urâtă pentru custodia copiilor. Aşa i-au zis în articolul care a apărut în revista People. „Bătălie urâtă pentru custodie” Asta mă face să mă gândesc mereu la avocaţi cu cuţite şi bâte.

Margie a obţinut copiii. Darren a obţinut dreptul să-i viziteze, şi încă puţin pe deasupra. Leon era foarte mic, dar Sandy, un băiat bun, îşi venera tatăl. N-o lăsa pe Margie să spună nimic rău despre el. Şi-au pierdut casa – aveau o locuinţă drăguţă, pe Daniels Road. Margie s-a mutat în apartament. Darren a

părăsit oraşul. Se întorcea o dată la şase luni, ca să-i facă pe toţi să se simtă prost. Aşa au mers lucrurile câţiva ani.

Darren venea, cheltuia bani cu copiii, o lăsa pe Margie plângând. Cei mai mulţi dintre noi ne doream să nu se mai întoarcă niciodată. Părinţii lui se mutaseră în Florida după ce ieşiseră la pensie, spuneau că nu mai suportă încă o iarnă în Wisconsin. Iar anul trecut Darren a apărut din nou şi a spus că vrea să ia copiii şi să-i ducă de Crăciun în Florida. Margie i-a zis că nici vorbă, să se lase păgubaş. Treaba a devenit tare neplăcută, la un moment dat am fost silit să intervin. Ceartă

în familie. Când am ajuns, Darren stătea în curtea din faţă şi ţipa, copiii erau întorşi pe dos, Margie plângea. I-am spus lui Darren că s-a ales cu o noapte în celulă. Am crezut că o să

mă pocnească, dar era destul de treaz ca să se stăpânească.

L-am dus cu maşina în parcarea camioanelor, din sudul oraşului şi i-am zis s-o şteargă. Că făcuse suficient rău. În ziua următoare a părăsit oraşul. După două săptămâni, Sandy a dispărut. N-a urcat în autobuzul şcolii. A spus celui mai bun prieten al său că-l va întâlni curând pe tatăl său, că

Darren îi făcuse un cadou tare mişto, în locul Crăciunului în Florida pe care-l ratase. De atunci nu l-a mai văzut nimeni pe Sandy. Răpirile în cazul disputelor pentru custodie sunt cel mai greu de rezolvat. Nu poţi găsi un copil care nu vrea să fie găsit.

Shadow îi zise că are dreptate. Însă remarcase ceva: Chad Mulligan era îndrăgostit de Marguerite Olsen. Şi se întrebă

dacă Mulligan îşi dădea seama cât de evidentă era dragostea sa.