— A murit Mad Sweeney, îi spuse Shadow.
— Am auzit. Mare păcat… Sigur, asta o să ni se întâmple tuturor, până la urmă.
Strânse o funie imaginară, cam la nivelul urechii, apoi îşi smuci gâtul într-o parte, scoase limba şi-şi bulbucă ochii.
Pantomima aceea, deşi scurtă, fusese impresionantă. Apoi dădu drumul funiei şi afişă rânjetul său obişnuit.
— Vrei nişte salată de cartofi?
— Nu vreau, îi răspunse Shadow, apoi aruncă o privire prin bucătărie şi pe coridor. Nu ştii unde sunt Ibis şi Jacquel?
— Ştiu. O înmormântează pe doamna Lila Goodehild. Cred că ar fi vrut să-i ajuţi, dar le-am cerut să nu te trezească.
Avem de străbătut un drum lung şi o să conduci.
— Plecăm?
— Imediat.
— Voiam să-mi iau rămas-bun.
— Oamenii exagerează cu despărţirile. Sunt convins că o să-i revedem, înainte să se termine povestea asta.
Shadow observă – pentru prima oară, după ce o văzuse în seara sosirii sale – pisicuţa cea cafenie. Stătea încolăcită în coşul ei. Deschise ochii ei chihlimbarii şi-l privi cum pleacă.
Şi aşa plecă Shadow din casa morţilor. Gheaţa înfăşurase tufişurile şi copacii înnegriţi de iarnă, de parcă ar fi fost bandă izolatoare, făcând arborii să arate ca în vis. Cărarea era alunecoasă.
Wednesday merse până la maşina cea albă a lui Shadow, care era parcată la marginea şoselei. Fusese spălată de curând, iar numerele de Wisconsin fuseseră înlocuite cu unele de Minnesota. Bagajul lui Wednesday se afla deja pe bancheta din spate. Wednesday descuie automobilul cu chei identice acelora pe care Shadow le avea în buzunar.
— O să conduc eu, spuse Wednesday. Tu n-o să fii bun de nimic încă vreo oră.
Merseră spre nord, cu fluviul Mississippi în stânga lor, un şuvoi lat, argintiu sub un cer de cenuşă. Shadow văzu întrun copac desfrunzit, de la marginea drumului, un şoim imens, alb-cafeniu, care se uită la ei cu o privire nebunească
apoi dădu din aripi şi se înălţă, descriind cercuri lente.
Shadow îşi dădu seama că timpul petrecut în casa morţilor reprezentase doar o păsuire temporară. Începuse deja să-l considere ceva ce se întâmplase altcuiva, cu mult timp în urmă.
PARTEA A DOUA
Ainsel al meu CAPITOLUL NOUĂ
Fără să mai menţionăm făpturile mitice din balast…
WENDY COPE, „SOARTA POLIŢISTULUI”
Spre sfârşitul după-amiezii, pe când mergeau prin Illinois, Shadow îi puse lui Wednesday prima întrebare. Văzuse pancarta pe care scria BINE AŢI VENIT ÎN WISCONSIN şi spuse:
— Aşadar… cine erau indivizii care m-au înhăţat în parcare? Domnul Wood şi domnul Stone. Cine erau?
Farurile maşinii luminau peisajul de iarnă. Wednesday decisese că n-o să meargă pe şosele, pentru că nu ştiau de partea cui erau şoselele, aşa că Shadow o luase pe drumuri lăturalnice. Nu-i păsa. Nu era convins că Wednesday înnebunise.
— Nişte derbedei. Membri ai opoziţiei. Ăia răii.
— Se pare că ei se considerau băieţii buni.
— Sigur că se consideră băieţii buni. Orice război adevărat a avut loc între două grupuri de oameni care erau convinse că au dreptate. Oamenii cu adevărat periculoşi cred că fac numai şi numai ce este bine. Tocmai asta îi face periculoşi.
— Dar tu? îl întrebă Shadow. Tu de ce faci ceea ce faci?
— Pentru că aşa vreau, îi răspunse Wednesday, apoi rânji.
Şi asta e bine.
— Voi cum de-aţi scăpat? Şi aţi scăpat cu toţii?
— Am scăpat, îi răspunse Wednesday. Deşi n-a lipsit mult s-o încurcăm. Dacă nu s-ar fi oprit să te înhaţe pe tine, ne-ar fi capturat pe toţi. Chestia asta i-a convins pe mulţi dintre cei care se ţineau deoparte că nu-s complet ţicnit.
— Şi cum ai scăpat?
Wednesday clătină din cap, înainte de a-l mustra:
— Nu te plătesc ca să-mi pui întrebări. Ţi-am mai spus asta.
Shadow ridică din umeri.
Petrecură noaptea într-un motel Super 8, la sud de La Crosse.
În ziua de Crăciun au fost pe drum, îndreptându-se către nord-est. Terenul agricol se transformase în păduri de pini.
