— La ce oră termini lucrul?
— La nouă, răspunse fata, şi înghiţi în sec. Cel mai târziu la nouă şi jumătate.
— Şi care-i cel mai bun motel din zonă?
— Există un Motel 665, zise ea. Nu-i cine ştie ce.
Wednesday îi atinse dosul palmei cu vârful degetelor, lăsându-i grăunţe de sare pe piele. Fata nu se şterse.
— Pentru noi va fi un palat al plăcerilor, îi murmură el, abia auzindu-se.
Chelneriţa se uită la el, îşi muşcă buzele, ezită, apoi dădu din cap şi fugi în bucătărie.
— Fii serios, spuse Shadow. Nu pare să aibă vârsta legală.
— Nu mi-a păsat niciodată de legi, îi zise Wednesday. Şi am nevoie de ea, nu ca un scop în sine, ci ca să mă trezesc un pic. Chiar şi Regele David cunoştea reţeta cea mai ieftină
ca să faci să curgă sânge fierbinte printr-un trup bătrân: ia o fecioară, dispari până dimineaţa.
Shadow se pomeni întrebându-se dacă fata care lucra ca recepţioneră de noapte în hotelul din Eagle Point fusese fecioară.
— Nu ţi-e teamă că te pricopseşti cu vreo boală? întrebă el.
Şi dacă o laşi gravidă? Şi dacă are un frate?
— Nu, îi răspunse Wednesday, nu mi-e teamă că mă aleg cu vreo boală. Nu se prind de mine. Cei ca mine ştiu să le evite. Din nefericire, cei ca mine nici nu sunt fecunzi, aşa că
65 Motel 6 – lanţ de moteluri înfiinţat în 1962, în care o cameră costa 6 dolari pe noapte.
nu prea am urmaşi. Chestii de felul ăsta se întâmplau în vremurile de demult. Oricum, e posibil, deşi-i greu de imaginat. Deci nici în privinţa asta nu-mi fac griji. Şi multe fete au fraţi şi taţi. Nu mă interesează. În nouăzeci şi nouă la sută dintre cazuri părăsesc oraşul înainte să se întâmple ceva.
— Deci rămânem aici peste noapte?
Wednesday îşi frecă bărbia şi zise:
— Eu o să stau la Motel 6.
Apoi îşi vârî mâna în buzunarul hainei şi scoase o cheie de uşă, de culoarea bronzului, cu un cartonaş legat de ea, pe care fusese scrisă o adresă: NORTHRIDGE ROAD NR. 502, AP. 3.
— Pe tine te aşteaptă un apartament într-un oraş aflat departe de aici, zise el, şi închise ochii pentru o clipă, apoi îi deschise din nou, cenuşii, strălucitori şi saşii. Cursa Greyhound trece prin oraş peste douăzeci de minute. Opreşte la benzinărie. Uite-ţi biletul, mai spuse el, şi împinse biletul împăturit pe masă.
Shadow îl luă şi se uită la el, apoi întrebă:
— Cine-i Mike Ainsel?
Acesta era numele trecut pe bilet.
— Tu eşti. Crăciun fericit!
— Şi unde-i Lakeside?
— Acolo unde va fi casa ta plină de fericire în lunile care vor urma. Iar acum, pentru că lucrurile bune vin câte trei deodată…
Wednesday scoase din buzunar un pacheţel înfăşurat în ambalaj pentru cadouri şi-l împinse peste masă. Pachetul se opri lângă sticla de ketchup, care avea deasupra o pată
neagră de sos uscat. Shadow nu se întinse să-l ia.
— Ei bine?
Shadow rupse fără niciun chef ambalajul roşu din hârtie şi scoase un portofel cafeniu, din piele de vită, lucios din cauza folosirii. Se vedea că portofelul aparţinuse cuiva. În interiorul lui se aflau un permis de conducere, pe care era fotografia lui Shadow, dar cu numele lui Michael Ainsel şi cu o adresă din Milwaukee, un Mastercard pe numele M. Ainsel şi douăzeci
de bancnote noi de cincizeci de dolari. Shadow închise portofelul, şi-l puse în buzunar, apoi zise:
— Mulţumesc.
— Consideră-l o primă de Crăciun. Acum o să te conduc până la autobuz. O să-ţi fac cu mâna în timp ce tu vei pleca spre nord, călare pe ogarul cenuşiu.
Ieşiră din restaurant. Shadow nu-şi închipuise că în ultimele ore se lăsase un asemenea ger. Era prea frig ca să
mai ningă. Un frig agresiv. Era o iarnă urâtă.
— Wednesday… Ambele escrocherii despre care mi-ai vorbit – cea cu vioara şi cea cu episcopul, cu episcopul şi cu poliţistul…
Ezită, încercând să-şi definească gândurile, să se concentreze asupra lor.
— Ce-i cu ele?
Apoi găsi ceea ce căuta.
