Oraşele păreau să fie tot mai îndepărtate unul de altul.
Îşi mâncară prânzul de Crăciun după-amiaza târziu, întrun restaurant care arăta ca o sufragerie, în partea de nord a Wisconsinului central. Shadow ciuguli fără niciun chef din friptura de curcan – care se dovedi cam uscată –, având drept garnitură mult sos de afine, roşu şi dulce ca gemul, cartofi copţi, tari ca lemnul, şi mazăre din conservă, de un verde violent. După felul cum se repezise şi după felul cum se lingea pe buze, se părea că lui Wednesday îi plăcea mâncarea. Mai mult, devenise vorbăreţ odată cu trecerea timpului, pălăvrăgea şi glumea, iar când chelneriţa veni mai aproape, începu să flirteze cu ea, deşi părea încă o fetiţă care nu apucase să termine liceul.
— Scuză-mă, dragă, dar pot să te deranjez rugându-te să-mi mai aduci o cupă din ciocolata voastră fierbinte, care-i atât de delicioasă? Şi sper că n-o să mă consideri obraznic dacă o să-ţi spun că ai o rochie fermecătoare şi care te avantajează… De sărbătoare, dar la modă.
Chelneriţa, care purta o fustă în culori aprinse, verde cu roşu, cu paiete argintii strălucitoare, chicoti, se înroşi şi zâmbi fericită, apoi se duse să-i aducă lui Wednesday o altă
cană cu ciocolată fierbinte.
— Fermecătoare… zise Wednesday gânditor, uitându-se după fată. O avantajează.
Shadow îşi spuse că nu se referea la rochie. Wednesday îşi vârî în gură ultima felie de curcan, îşi şterse barba cu şerveţelul, apoi împinse farfuria deoparte.
— Aaah! Ce bine!
Se uită în jur, prin restaurantul familial. Se auzea discret
muzică de Crăciun, înregistrată pe bandă. Băiatul toboşar nu aducea cadouri, parapapam pam, rapappam pam, rappapam pam.
— Unele lucruri se schimbă, zise deodată Wednesday. Însă
oamenii… oamenii rămân aceiaşi. Unele escrocherii durează
o veşnicie, altele sunt înghiţite curând de timp şi de lumea largă. Înşelăciunea mea favorită nu mai e folositoare. Dar un număr surprinzător de escrocherii nu se sinchisesc de trecerea timpului – Prizonierul Spaniol, Găinaţul de Porumbel, Stolul de Corbi (ăsta e un Găinaţ de Porumbel, dar cu un inel de aur în loc de portofel), Cântatul la Scripcă…
— N-am auzit niciodată de Cântatul la Scripcă, zise Shadow. Cred că de celelalte am auzit. Fostul meu coleg de celulă zicea că a făcut Prizonierul Spaniol. Era un escroc.
— Aha! exclamă Wednesday, iar ochiul său stâng sclipi.
Cântatul la Scripcă este o înşelăciune frumoasă, chiar minunată. În forma sa cea mai pură este o escrocherie ce implică doi oameni. Se bazează pe lăcomie şi pe invidie, ca toate marile înşelătorii. Poţi întotdeauna să fraiereşti un om cinstit, dar înseamnă să munceşti mult mai mult. Da…
Suntem într-un hotel, într-un motel sau într-un restaurant bun, şi acolo mănâncă un om – sărăcăcios, dar nu jalnic, un om căruia nu-i mai surâde norocul, dar care nu-i încă
doborât. Să-i zicem Abraham. Când vine timpul să-şi plătească nota – nu ceva ieşit din comun, cincizeci, şaptezeci şi cinci de dolari –, ce necaz! Unde-i e portofelul?
Dumnezeule, probabil că l-a lăsat la un prieten, în apropiere!
Trebuie să se ducă să-şi ia portofelul! Dar gazdă dragă, zice Abraham, ţine scripca mea cea veche ca garanţie. E veche, după cum se vede, dar cu ea îmi câştig pâinea.
Zâmbetul lui Wednesday când o văzu pe chelneriţă
apropiindu-se era larg şi lacom.
— Ah, ciocolata fierbinte! Care mi-a fost adusă de îngerul Crăciunului! Spune-mi, dragă, poţi să-mi mai aduci un pic din pâinea voastră delicioasă, când o să ai o clipă liberă?
Chelneriţă – Shadow se întreba câţi ani are: şaisprezece, şaptesprezece? — se uită în podea, iar obrajii i se făcură
stacojii. Puse ciocolata pe masă, cu mâinile tremurând, apoi
se retrase la marginea încăperii, lângă vitrina cu plăcinte, ce se rotea încet, unde se opri şi se uită la Wednesday. Apoi se strecură în bucătărie, ca să-i aducă pâinea.
— Aşa… Deci vioara – veche, fără nicio îndoială, şi puţin cam jerpelită – e pusă înapoi în cutie, iar Abraham cel fără
bani pentru moment se duce să-şi caute portofelul. Dar un domn bine îmbrăcat – care tocmai îşi terminase cina –
observă povestea şi se apropie de patron, întrebând dacă
poate să vadă şi el vioara pe care o lăsase cinstitul Abraham.
Sigur că putea. Patronul i-o dă, iar domnul bine îmbrăcat –
să-i zicem Barrington – rămâne cu gura căscată, apoi îşi ia seama şi o închide, după care examinează vioara plin de respect, ca un om căruia i se dăduse voie să intre într-un sanctuar şi să cerceteze moaştele unui profet. „Asta e…
trebuie să fie… nu, nu poate fi… ba da, asta e… Doamne!
Incredibil!” exclamă el, şi arată marca fabricantului, pe o fâşie de hârtie îngălbenită din interiorul viorii – însă, zice el, şi-ar fi dat seama despre ce-i vorba şi fără ea, după culoarea glanţului, după formă, după volută… Apoi Barrington scoate din buzunar o carte de vizită, pe care scrie că-i un comerciant de frunte în domeniul instrumentelor muzicale preţioase şi vechi. „Deci vioara asta e preţioasă?” întreabă
patronul restaurantului. „Sigur că este”, spune Barrington,
„merită cei puţin o sută de mii de dolari, dacă nu mă înşel.
Ca intermediar, sunt dispus să plătesc cincizeci, ba nu, şaptezeci şi cinci de mii de dolari, bani-gheaţă, pentru un instrument atât de deosebit. Cunosc pe cineva de pe Coasta de Vest care ar cumpăra vioara chiar mâine, fără s-o vadă, dacă o să-l anunţ printr-o telegramă, şi ar plăti oricât i-aş
cere.” Apoi se uită la ceas şi se albeşte la faţă. „Doamne! Abia dacă am timp să prind trenul! Domnule, vă rog să-i daţi cartea mea de vizită proprietarului viorii, când o să se întoarcă, pentru că eu trebuie să plec.” Iar după aceste cuvinte, Barrington dispare grăbit, ştiind că timpul şi trenul nu aşteaptă pe nimeni. Patronul restaurantului examinează
vioara, curiozitatea sa fiind amestecată cu lăcomia, iar în minte începe să i se alcătuiască un plan. Minutele trec, iar Abraham nu se întoarce. Se face târziu şi iată că intră pe uşă
Abraham al nostru, scripcarul, jerpelit dar mândru. Ţine în mână un portofel, un portofel care apucase zile mai bune, un portofel care nu conţinuse mai mult de o sută de dolari nici în zilele sale cele mai bune, iar din el scoate banii ca să-şi plătească masa şi cere să i se înapoieze vioara. Patronul pune pe masă scripca, aflată în cutia ei, iar Abraham o ia în braţe, ca o mamă ce-şi leagănă pruncul. „Spuneţi-mi”, zice patronul (care are în buzunarul de la piept cartea de vizită a individului dispus să plătească cincizeci de mii de dolari, bani-gheaţă), „cât valorează o asemenea vioară? Nepoata mea vrea să înveţe să cânte la vioară, iar peste o săptămână e ziua ei de naştere.” „Să-mi vând vioara?” zice Abraham. „N-o s-o vând niciodată. O am de douăzeci de ani, am cântat cu ea în fiecare stat al Uniunii. Sincer vorbind, am dat pe ea cinci sute de dolari atunci când am cumpărat-o.” Patronul restaurantului îşi stăpâneşte zâmbetul şi zice: „Cinci sute de dolari? Şi dacă v-aş oferi o mie de dolari, plătibili imediat?”
