Poliţistul porni din nou maşina, cu luminile aprinse, urmărind un adolescent care gonea cu o sută de kilometri pe oră. Nu-l amendă, se mulţumi doar să-l îngrozească.

În seara aceea, Shadow stătea la masa din bucătărie, încercând să-şi imagineze cum să transforme un dolar de argint într-un penny. Găsise trucul în Iluzii uimitoare, dar instrucţiunile erau enervante, nu-l ajutau cu nimic, fiind foarte vagi. Peste tot întâlnea fraze de genul „apoi faceţi bănuţul să dispară în modul obişnuit”. Shadow se întreba care era „modul obişnuit”. Aruncatul franţuzesc? Băgatul în

mânecă? Să strigi „Doamne! O puma!” şi să arunci moneda în buzunar în timp ce atenţia spectatorilor se îndreapta în altă parte?

Aruncă dolarul de argint în aer, îl prinse, îşi aminti luna şi femeia care i-o dăduse, apoi încercă trucul. Nu mergea. Se duse în baie şi-l încercă în faţa oglinzii, şi se lămuri că avea dreptate. Trucul nu mergea aşa cum era descris în carte.

Oftă, puse monedele în buzunar şi se aşeză pe canapea. Îşi trase cuvertura ieftină peste picioare şi răsfoi Procesele-verbale ale Consiliului Municipal din Lakeside în perioada 1872-1884. Tipăritura pe două coloane era atât de măruntă, încât abia se putea citi. Răsfoi cartea, uitându-se la reproducerile de fotografii din perioada aceea, privind diferitele încarnări ale consiliului municipal din Lakeside: favoriţi lungi, pipe de lut, pălării turtite, jobene, toate pe feţe care-i erau ciudat de familiare. Nu fu surprins să vadă că

secretarul corpolent al consiliului din 1882 era un Patrick Mulligan. Dacă-l rădeai şi-l puneai să slăbească vreo zece kilograme, obţineai o copie fidelă a lui Chad Mulligan, care probabil îi era stră-strănepot. Se întrebă dacă exista acolo şi fotografia bunicului colonist al lui Hinzelmann, dar se părea că acesta nu făcuse parte din consiliul municipal. Shadow avu impresia că văzuse o referire la Hinzelmann în text, în timp ce sărea de la o fotografie la alta, dar nu mai găsi fragmentul respectiv când îl căută înapoi, iar literele mici îi provocau dureri de ochi.

Îşi puse cartea pe piept şi-şi dădu seama că picotea. Decise că ar fi fost o prostie să adoarmă pe canapea. Dormitorul se găsea doar la câţiva paşi. Pe de altă parte, dormitorul şi patul ar fi fost tot unde se aflau acum şi peste cinci minute, el nu voia să doarmă, ci doar să închidă ochii pentru o clipă…

Întunericul mugea.

Stătea pe o câmpie întinsă. Alături era locul din care ieşise, locul în care îl dăduse afară pământul. Stelele continuau să

cadă din cer şi fiecare stea care atingea pământul devenea un bărbat sau o femeie. Bărbaţii aveau păr lung, negru, şi pomeţi ieşiţi în afară. Femeile semănau toate cu Marguerite Olsen.

Aceştia erau oamenii stelelor.

Se uitau la el cu ochi negri, plini de mândrie.

— Vorbiţi-mi despre păsările tunetului, zise Shadow. Vă

rog. Nu-i pentru mine. E pentru soţia mea.

Unul câte unul se întoarseră cu spatele la el, iar de îndată

ce le pierdu din vedere feţele, oamenii stelelor dispărură, făcându-se una cu peisajul. Dar ultima dintre ei, o femeie cu şuviţe albe în părul cenuşiu-închis, arătă spre cerul de culoarea vinului înainte de a-i întoarce spatele şi a-i spune:

— Întreabă-te pe tine însuţi.

Fulgere de vară sclipiră, luminând pentru o clipă peisajul până la orizont.

Lângă el se aflau stânci înalte, culmi şi piscuri de gresie, iar Shadow începu să se caţăre pe culmea cea mai apropiată.

Piscul avea culoarea fildeşului vechi. Shadow se prinse de piatră şi simţi că-i alunecă din mână. O s, îşi spuse Shadow.

Nu-i piatră. E os vechi.

Era un vis, iar în vis nu avem de ales: ori nu există situaţii în care să iei decizii, ori acestea au fost luate cu mult înainte să înceapă visul. Shadow continuă să se caţăre. Îl dureau mâinile. Osul trosnea, se rupea, se fragmenta sub picioarele lui goale. Vântul începu să-l zguduie, iar Shadow se lipi de pisc şi continuă să urce.

Îşi dădu seama că piscul era făcut dintr-un singur fel de os, repetat fără încetare. Fiecare os era uscat şi rotund ca o bilă.

Shadow îşi imagină că ar putea fi ouăle unei păsări foarte mari. Dar o alta vâlvătaie a fulgerelor îi arătă că se înşela: bilele acelea aveau găuri ca nişte ochi şi dinţi care rânjeau fără pic de umor.

Undeva, păsările ţipau. Ploaia îl stropea pe faţă.

Se afla la sute de metri deasupra solului şi se căţăra pe turnul de ţeste, în timp ce răbufnirile fulgerelor ardeau în aripile pasărilor de umbră care zburau în jurul piscului –

păsări enorme, negre, ca nişte condori, fiecare având un guler alb la gât. Păsări imense, graţioase, ciudate – iar bătaia aripilor lor bubuia ca tunetul în aerul nopţii.

Şi ele zburau în jurul piscului.

„Probabil că măsoară cinci, şase metri de la un vârf de aripă

la altul”, îşi spuse Shadow.

Apoi prima pasăre se repezi din zborul ei planat către el, iar în aripi îi ardeau fulgere albastre. Shadow se vârî într-o crăpătură a stâncii de cranii, orbitele goale se uitară la el, dinţii de fildeş îi zâmbiră în şir, însă el continuă să se caţăre, târându-se în sus pe muntele de cranii, cu fiecare muchie a acestuia tăindu-i pielea, făcându-l să simtă scârbă şi groază şi uimire.

O altă pasăre se repezi spre el, iar pintenul de la piciorul acesteia, de mărimea unei mâini de om, se înfipse în braţul lui.

Shadow se întinse şi încercă să smulgă o pană din aripa păsării – pentru că de s-ar fi întors la tribul său fără o pană a păsării tunetului, s-ar fi făcut de râs, n-ar fi fost niciodată

considerat bărbat –, însă pasărea se ridică astfel încât să nu-i poată apuca vreo pană. Pasărea tunetului îi dădu drumul din gheare şi se întoarse înapoi, către vânturi. Shadow continuă

să urce.

„Probabil că sunt o mie de ţeste”, îşi zise el. „O mie de mii.

Şi nu toate sunt omeneşti." În cele din urmă, ajunse în vârful piscului, iar păsările mari, păsările tunetului, zburau în jurul lui încet, navigând cu bătăi de aripi în măruntaiele furtunii.

Atunci auzi o voce, vocea omului-bizon, care-l striga din mijlocul vântului şi-i spunea că ţestele aparţineau…

Turnul începu să se cutremure, iar cea mai mare dintre păsări, cu ochii de-un alb orbitor, alcătuiţi din fulgere, se năpusti către el, în bubuitul tunetelor, iar Shadow căzu, rostogolindu-se de-a lungul turnului de cranii…

Telefonul sună. Shadow nici măcar nu ştia că era conectat.

Se duse, ameţit, şi-l ridică din furcă.

— De-a ce naiba crezi că te joci? răcni Wednesday, mai furios decât fusese vreodată.

— Dormeam, răspunse Shadow, prosteşte.

— De ce naiba m-am ostenit să te ascund într-un loc uitat de lume precum Lakeside, dacă tu faci un asemenea tărăboi, încât doar un mort nu l-ar auzi?

— Visam păsările tunetului… Şi un turn. Din cranii…

I se părea foarte important să-şi povestească visul.

— Ştiu ce-ai visat. Toată lumea ştie ce-ai visat. De ce te mai ascunzi, dacă te apuci să-ţi faci publicitate?

Shadow nu zise nimic.

La celălalt capăt al liniei se aşternu tăcerea. După un timp, Wednesday continuă:

— O să fiu acolo mâine-dimineată.