— Ambele sunt escrocherii pentru doi oameni. Câte un tip de fiecare parte. Ai avut un partener?
Respiraţia lui Shadow se transforma în aburi, iar el îşi făgădui că atunci când va ajunge în Lakeside o să
cheltuiască o parte din prima sa de Crăciun ca să-şi cumpere cea mai călduroasă şi mai groasă haină de iarnă pe care o va găsi.
— Da, îi răspunse Wednesday. Da, am avut un asociat.
Unul mai tânăr. Dar vai, zilele acelea au trecut. Uite benzinăria şi – dacă ochiul nu mă înşală –, uite şi autobuzul.
Maşina semnaliza, ca să între în parcare.
— Adresa e prinsă de cheie, zise Wednesday. Dacă
întreabă cineva, eu sunt unchiul tău şi răspund la numele neobişnuit de Emerson Borson. Să mă aştepţi în Lakeside, nepoate Ainsel. O să vin după tine în mai puţin de-o săptămână. Vom călători împreună. Vom vizita oamenii pe care trebuie să-i vizitez. Între timp, stai potolit şi fereşte-te de necazuri.
— Şi maşina mea? întrebă Shadow.
— O să am eu grijă de ea. Distrează-te bine în Lakeside, îi ură Wednesday, apoi îi întinse mâna, iar Shadow i-o strânse.
Mâna lui Wednesday era mai rece decât cea a unui
cadavru.
— Doamne! exclamă Shadow. Eşti rece!
— Cu cât o să mă joc mai repede de-a animalul cu două
spinări cu puştoaica din restaurant, într-o cameră din Motel 6, cu atât va fi mai bine, răspunse Wednesday, apoi întinse şi cealaltă mână şi-l strânse de umăr pe Shadow.
Shadow trăi un moment ameţitor de dublă viziune: îl vedea pe bărbatul încărunţit din faţa sa, care-l strângea de umăr, dar mai vedea ceva – o mulţime de ierni, sute şi sute de ierni, şi un bărbat cenuşiu, cu pălărie cu boruri mari, care umbla din aşezare în aşezare, privind pe ferestre la lumina focului, la bucuria şi la viaţa arzătoare pe care nu va putea niciodată
s-o atingă, cu atât mai puţin s-o simtă…
— Du-te, zise Wednesday, cu un mormăit plin de siguranţă. Totul e bine şi va fi bine.
Shadow îi arătă şoferiţei biletul.
— O zi a naibii de potrivită pentru o călătorie, zise ea.
După care adăugă, cu o oarecare satisfacţie răutăcioasă:
— Crăciun fericit!
Autobuzul era aproape gol.
— Când o să ajungem în Lakeside? întrebă Shadow.
— Peste vreo două ore. Poate un pic mai mult. Se spune că
vine un ger teribil, spuse femeia, apoi apăsă cu degetul pe un comutator şi uşa maşinii se închise fâşâind.
Shadow merse până la jumătatea autobuzului, îşi lăsă
scaunul pe spate şi începu să se gândească. Mişcarea maşinii şi căldura îl toropiră, şi înainte să-şi dea seama, adormi.
În pământ şi sub pământ. Semnele de pe pereţi aveau culoarea roşie a lutului umed: urme de mâini, amprente de degete şi, ici-colo, desene grosolane de animale, oameni şi păsări.
Focul mai ardea încă, iar omul-bizon stătea de cealaltă
parte a lui, privindu-l pe Shadow cu ochi mari, cu ochi ca nişte bazine de noroi negru. Buzele de bizon, mărginite de păr cafeniu, nu se mişcară atunci când glasul de bizon se auzi iar:
— Ei, Shadow? Tot nu crezi?
— Nu ştiu, răspunse Shadow.
Îşi dădu seama că nici gura lui nu se mişcase. Cuvintele schimbate de ei doi nu fuseseră rostite, oricum nu în modul în care ştia Shadow că trebuie rostite.
— Eşti adevărat?
— Crede! zise omul-bizon.
— Eşti… începu Shadow, apoi ezită.
În cele din urmă, întrebă:
— Eşti şi tu un zeu?
Omul-bizon întinse mâna în flăcările focului şi scoase un vreasc care ardea. Ţinu vreascul de mijloc. Flăcări albastre şi galbene îi linseră mâna roşie, însă n-o arseră.
