— Alison McGovern a dispărut. Dădea o mână de ajutor la Societatea Umanitară din Lakeside. Hrănea animale, plimba câini… Ieşea din casă pentru câteva ore, după ce termina şcoala. Da… Dolly Knopf, care conduce Societatea Umanitară, o aducea întotdeauna seara acasă, atunci când închidea. Ieri, Alison n-a mai ajuns acolo.

— A dispărut…

— Da. Părinţii ei mi-au telefonat azi-noapte. Copilul ăla zănatic obişnuia să facă autostopul până la Societatea Umanitară. E în comitatul W, într-un loc izolat. Părinţii ei i-au spus să nu mai facă autostopul, dar ăsta nu-i genul de localitate în care se întâmplă lucruri rele… ştii, oamenii de

aici nu-şi încuie uşile. Iar pe copii nu-i poţi convinge. Aşadar, uită-te din nou la fotografie.

Alison McGovern zâmbea. În poză, benzile de cauciuc de pe dinţii ei erau roşii, nu albastre.

— Juri pe onoarea ta că n-ai răpit-o, n-ai violat-o, n-ai omorât-o?

— Eram în San Francisco. Şi n-aş face o asemenea mizerie.

— Amice, aşa mi-am imaginat şi eu. Vrei să mă ajuţi s-o caut?

— Eu?

— Tu. În dimineaţa asta au venit tipii cu câinii poliţişti şi n-au găsit nimic până acum, oftă el. Mike, sper că fata e în Twin Cities şi-şi face de cap cu vreun prieten drogat.

— Crezi că-i aşa?

— E posibil. Te alături echipei de căutare?

Shadow îşi aminti că văzuse fata la Henning’s Farm and Home Supplies, îşi aminti zâmbetul ei timid, cu benzi albastre, îşi aminti că-şi spusese că se va face frumoasă

cândva… Şi răspunse:

— Mă alătur.

În holul clădirii pompierilor aşteptau vreo douăzeci şi cinci de bărbaţi şi de femei. Shadow îl recunoscu pe Hinzelmann.

Şi alte figuri îi păreau familiare. Tot acolo mai erau poliţişti şi câţiva bărbaţi şi femei în uniformele cafenii ale departamentului şerifului din comitatul Lumber.

Chad Mulligan le spuse ce purta Alison atunci când dispăruse (un costum stacojiu de schi, mănuşi verzi, o căciulă albastră de lână sub gluga costumului de schi) şi împărţi voluntarii în echipe de câte trei oameni. Shadow, Hinzelmann şi un tip ce se numea Brogan alcătuiră un grup.

Li se reaminti că perioada luminoasă din zi era foarte scurtă, li se spuse că dacă – Doamne fereşte! — ar găsi cadavrul lui Alison, nu aveau voie să atingă nimic, trebuiau doar să ceară

ajutor prin radio, iar dacă ar găsi-o în viaţă, trebuiau s-o ţină

la căldură până când soseau ajutoarele.

Apoi fură duşi în comitatul W.

Hinzelmann, Brogan şi Shadow merseră de-a lungul unui

pârâu îngheţat. Înainte de despărţire, fiecare grup de câte trei oameni primise un mic dispozitiv radio.

Norii erau joşi, iar lumea devenise cenuşie. Nu căzuse pic de zăpadă în ultimele treizeci şi şase de ore. Urmele de paşi ieşeau în evidenţă în crusta sclipitoare a zăpezii fărâmicioase.

Brogan arăta ca un colonel pensionar: avea o mustăcioară

subţire şi tâmplele grizonante. Îi povesti lui Shadow că fusese director de liceu.

— Nu mai sunt tânăr. Acum mai predau un pic, organizez spectacolul de teatru al şcolii – acesta a fost întotdeauna lucrul cel mai interesant din anul şcolar vânez din când în când şi am o cabană mică lângă lacul Pike. Petrec cam mult timp acolo.

În timp ce mergeau, Brogan mai spuse:

— Pe de o parte, sper s-o găsim. Pe de altă parte, aş fi bucuros s-o găsească altcineva, nu noi – dacă o s-o găsim.

Ştiţi ce vreau să zic.

Shadow înţelesese perfect ce voia să zică.

Cei trei nu vorbeau prea mult. Mergeau, uitându-se după

un costum roşu, după mănuşi verzi şi după o căciulă

albastră. Şi după un trup alb. Din când în când, Brogan lua legătura prin radio cu Chad Mulligan.

La prânz se strânseră împreună cu ceilalţi din echipa de căutare într-un autobuz al şcolii şi mâncară hotdogi şi băură

supă fierbinte. Cineva arătă un uliu cu coadă roşie, care stătea într-un copac desfrunzit. Altcineva spuse că semăna mai mult cu un şoim, dar pasărea zbură şi cei doi renunţară

să se mai contrazică.

Hinzelmann le spuse o poveste despre trompeta bunicului său. Bunicul său încercase să cânte pe vreme geroasă, dar frigul era atât de mare lângă hambar, acolo unde se dusese bunicul lui să exerseze, încât din trompetă nu ieşise niciun sunet.

— Apoi, după ce a intrat în casă, a pus trompeta pe sobă, să se dezgheţe. Familia s-a dus la culcare şi, deodată, în toiul nopţii, sunetele dezgheţate au început să iasă din trompetă.

Bunica mea s-a speriat groaznic…

După-amiaza fu nesfârşită, zadarnică şi deprimantă.

Lumina zilei scădea treptat, distanţele se estompau şi lumea devenea indigo, iar vântul bătea suficient de rece şi de tare ca să-ţi jupoaie pielea de pe faţă. Când se făcuse prea întuneric ca să mai continue, Mulligan îi anunţă prin radio să înceteze, apoi autobuzul îi adună pe toţi şi-i duse la sediul pompierilor.

În clădirea de lângă sediul pompierilor se afla taverna Buck Stops Here, şi aici se strânseră majoritatea celor din echipa de căutare. Erau obosiţi şi descurajaţi, discutau între ei despre cât de frig se făcuse şi despre cum Alison o să

apară probabil peste o zi sau două fără să ştie ce griji îşi făcuseră cu toţii.

— Nu trebuie să ai o părere proastă despre oraşul nostru din cauza întâmplării acesteia, zise Brogan. E un oraş bun.

— Lakeside e cel mai bun oraş din zona pădurilor nordice, spuse o femeie slabă, al cărei nume Shadow îl uitase, dacă îl ştiuse vreodată. Ştii câţi şomeri sunt în Lakeside?

— Nu, îi răspunse Shadow.

— Mai puţin de douăzeci. În oraş şi în împrejurimile sale locuiesc peste cinci mii de oameni. Nu suntem bogaţi, dar toţi muncesc. Nu-i ca în oraşele miniere din nord-est, care au ajuns acum aproape toate oraşe-fantomă. Au existat oraşe ale fermierilor, oraşe ucise din cauza prăbuşirii preţului laptelui sau al cărnii de porc. Ştii care-i principala cauză a deceselor nenaturale la fermierii din Vestul Mijlociu?

— Sinuciderea? se hazardă Shadow.