rămână treaz toată noaptea.
În tăcerea aceea auzi ceva pocnind ca o împuşcătură. O
creangă, îşi zise el, sau gheaţa. Afară era ger.
Se întrebă cât timp va avea de aşteptat până când Wednesday o să vină după el. O zi? O săptămână? Indiferent cât timp avea să dureze aşteptarea aceea, trebuia să se concentreze asupra vreunui lucru, trebuia să înceapă să se antreneze, să exerseze trucurile sale cu monede până când avea să devină un adevărat expert („Exersează-ţi trucurile”, îi
şopti o voce în minte, o vocea care nu era a lui, „pe toate, cu excepţia celui pe care ţi l-a arătat sărmanul Mad Sweeney, care a murit din cauza gerului şi pentru că a fost uitat! Nu şi trucul acela. Oh, nu şi acela!”)
Oraşul acesta era însă un oraş bun. Putea să o simtă.
Se gândi la visul său – dacă fusese un vis – din prima noapte petrecută în Cairo. Se gândi la Zoria… şi cum o mai chema? Sora de la miezul nopţii.
Apoi se gândi la Laura.
Iar faptul că se gândise la ea deschise o fereastră în mintea sa. Putea s-o vadă. Putea, într-un fel, s-o vadă.
Laura se afla în Eagle Point, în curtea din spatele casei imense a mamei ei.
Stătea în frig – pe care nu-l mai simţea sau pe care-l simţea tot timpul –, stătea în afara casei pe care o cumpărase mama ei în 1989, cu banii de asigurare primiţi după ce Harvey McCabe, tatăl Laurei, murise în urma unui atac de cord în timp ce se scremea pe closet; privea înăuntru, cu mâinile ei reci apăsate pe geam, iar respiraţia ei nu-l aburea; o privea pe mama ei, şi pe surorile ei, şi pe copii şi pe soţii surorilor ei care veniseră din Texas ca să-şi petreacă aici Crăciunul… Laura era afară, în întuneric, şi nu se putea împiedica să se uite.
Ochii lui Shadow se umplură de lacrimi, iar el se răsuci în pat.
„Wednesday”, se gândi apoi, şi o altă fereastră se deschise în mintea sa cu un simplu gând, iar el se regăsi în Motel 6, privind dintr-un colţ al camerei două figuri ce se împingeau şi se rostogoleau în semiîntuneric.
Se simţea ca un spion, aşa încât încercă să se gândească
la altceva, îşi imagină aripi imense şi negre bătând prin noapte către el, privi lacul întins în faţa sa, peste care bătea vântul ce venea dinspre regiunile arctice, revărsându-şi frigul peste câmp, transformând în solide ultimele lichide rămase, producând ţurţuri de o sută de ori mai reci decât degetele oricărui cadavru.
Apoi începu să respire mai rar, şi deja nu-i mai era frig.
Auzea şuieratul vântului, un vaiet amarnic în jurul casei, şi
pentru o clipă avu impresia că aude cuvinte purtate de vânt.
Dacă tot trebuia să fie undeva, putea foarte bine să fie în locul acela, îşi spuse el înainte să adoarmă.
În acest timp. O conversaţie.
Dingdong!
— Donşoara Crow?
— Da.
— Donşoara Samantha Black Crow68?
— Da.
— Doamnă, vreţi să-mi răspundeţi la câteva întrebări?
— Sunteţi poliţişti? Ce sunteţi?
— Mă numesc Town69. Colegul meu este domnul Road70.
Investigăm dispariţia a doi dintre colegii noştri.
— Cum se numeau?
— Poftim?
— Spuneţi-mi numele lor. Vreau să ştiu cum îi chema. Pe colegii dumneavoastră. Spuneţi-mi numele lor şi s-ar putea să vă ajut.
— Bine… Numele lor sunt domnul Stone şi domnul Wood.
Acum pot să vă pun câteva întrebări?
— Băieţi, voi vă alegeţi numele după ceea ce vedeţi? „Tu o să fii domnul Trotuar, el e domnul Covor, salută-l pe domnul Avion.”
— Foarte amuzant! Prima întrebare: vrem să ştim dacă laţi văzut pe bărbatul acesta. Puteţi să păstraţi fotografia.
— Oho! Din faţă şi din profil, cu număr dedesubt! Ce-a făcut?
— În urmă cu câţiva ani a fost amestecat în jefuirea unei bănci dintr-un orăşel, ca şofer. Cei doi colegi ai lui au decis să păstreze biştarii doar pentru ei şi au fugit fără să-i dea nimic. El s-a înfuriat, i-a găsit şi a fost gata să-i omoare cu mâinile goale. Statul a încheiat o înţelegere cu indivizii pe 68 Black crow - „cioară neagră”, în limba engleză.
69 Town – „oraş”, în limba engleză.
70 Road – „drum”, în limba engleză.
