care i-a bătut. Cei doi au depus mărturie împotriva lui.
Shadow s-a ales cu şase ani de închisoare. A făcut trei.
Părerea mea e că asemenea indivizi trebuie încuiaţi, iar cheia aruncată.
— Ştiţi, n-am auzit niciodată pe cineva care să folosească
această expresie în realitate. Nu cu glas tare.
— Ce expresie, donşoară Crow?
— Biştari. Nu-i un cuvânt pe care-l folosesc oamenii. Poate doar în filme. Nu în realitate.
— Asta nu-i un film, donşoară Crow.
— Black Crow. Sunt donşoara Black Crow. Prietenii îmi spun Sam.
— Bine, Sam. Să revenim la individ…
— Voi nu sunteţi prietenii mei. Trebuie să-mi spuneţi donşoara Black Crow.
— Uite ce-i, micuţă cârnă…
— Linişteşte-te, domnule Road. Sam… scuzaţi, doamnă…
adică donşoara Black Crow vrea să ne ajute. E un cetăţean care sprijină legea.
— Doamnă, ştim că l-aţi ajutat pe Shadow. Aţi fost văzută
împreună cu el, într-o Chevy Nova albă. V-a dus cu maşina.
V-a plătit prânzul. A spus ceva care ar putea să ne ajute în investigaţiile noastre? Doi dintre oamenii noştri cei mai buni au dispărut.
— Nu l-am întâlnit niciodată.
— L-aţi întâlnit. Vă rog să nu faceţi greşeala de a ne crede proşti. Nu suntem proşti.
— Eu întâlnesc o mulţime de oameni. Poate l-am întâlnit şi am uitat.
— Doamnă, e în folosul dumneavoastră să cooperaţi cu noi.
— Altfel o să mă prezinţi prietenilor tăi, domnul Menghină
şi domnul Pentothal71?
— Doamnă, nu vă uşuraţi situaţia.
— Serios? Îmi pare rău. Mai vreţi ceva de la mine? Pentru 71 Pentothal – thiopental de sodium, anestezic folosit, printre altele, în timpul execuţiilor prin injecţie letală.
că-s gata să vă spun „Pa, pa!”, să închid uşa şi să vă las să
mergeţi la domnul Maşină, ca să plecaţi de-aici.
— Doamnă, am înregistrat lipsa dumneavoastră de cooperare.
— Atunci pa, pa!
Zdrang!
CAPITOLUL ZECE
O să-ţi spun secretele mele
Dar o să mint despre trecutul meu
Trimite-mă deci la culcare pe veci
TOM WAITS, „TANGO TILL THEY’RE SORE”
„O întreagă viaţă în beznă, înconjurat de mizerie”, asta visa Shadow, în prima lui noapte în Lakeside. „O viaţă de copil, cu mult timp în urmă şi foarte departe, într-o ţară de dincolo de ocean, în tara de unde răsare soarele. Dar viaţa aceea nu conţinea nicio rază de soare, doar întuneric ziua şi orbire noaptea.
Nimeni nu-i vorbea. Auzea voci omeneşti, din afară, dar nu înţelegea vorbirea oamenilor mai bine decât înţelegea strigătul bufniţei sau lătratul câinilor. Îşi aminti – sau cel puţin aşa credea – că într-o noapte, cu o jumătate de viaţă în urmă, intrase una dintre făpturile acelea mari – intrase liniştită – şi nu-l lovise, nici nu-l hrănise, ci-l trăsese la pieptul ei şi-l îmbrăţişase. Femeia mirosea frumos. Picături fierbinţi de apă picaseră de pe faţa ei pe a lui. El se speriase şi ţipase puternic, cuprins de teamă.
Ea îl pusese de îndată jos, pe paie, şi ieşise din colibă, închizând uşa în urma ei.
El îşi aminti clipa aceea şi o preţui, aşa cum îşi amintea dulceaţa miezului verzei, gustul acru al prunelor, coaja tare a merelor şi grăsimea încântătoare a peştelui fript.
Iar acum văzu feţe la lumina focului, care se uitau toate la el, privind cum era condus pentru prima oară afară din colibă – de fapt, şi singura oară. Deci aşa arătau oamenii.
