Şi iată ce i se întâmplă lui Agasu… Mai întâi îl duseră într-o fermă de pregătire, unde era biciuit pentru ce făcea şi ce nu făcea, unde îl învăţară rudimente de limba engleză şi-i dădură numele de Inky Jack85, din cauza negrelii pielii sale.

Când fugi, îl hăituiră cu câini şi-l aduseră înapoi şi-i tăiară

un deget de la picior cu o daltă, ca să-l înveţe o lecţie pe care s-o ţină minte. Băiatul vru să moară de foame, dar când refuză să mănânce, paznicii îi sparseră dinţii din faţă şi-i turnară în gură terci gros, iar Agasu fu obligat să-l înghită, ca să nu se sufoce.

Încă de pe vremea aceea sclavii născuţi în captivitate erau preferaţi celor aduşi din Africa. Sclavii născuţi în libertate încercau să fugă sau încercau să moară; n-aveai niciun profit de pe urma lor.

Când Inky Jack împlini şaisprezece ani, fu vândut împreună cu alţi sclavi unei plantaţii de trestie de zahăr de pe insula Saint-Domingue. Acolo i se spuse Hyacinth, sclavul uriaş cu dinţii rupţi. Pe plantaţie întâlni o bătrână din satul lui – femeia fusese sclavă de casă înainte ca degetele să-i devină artritice şi noduroase –, care-i spuse că albii îi despărţeau în mod intenţionat pe robii din acelaşi oraş, sat 85 Ink – „cerneală”, „tuş”, în limba engleză.

sau regiune, ca să evite răscoalele şi revoltele. Stăpânilor nu le plăcea când sclavii discutau între ei în limba lor natală.

Hyacinth prinse un pic de franceză şi un pic din învăţăturile bisericii catolice. În fiecare zi tăia trestie de zahăr. De dinainte de răsăritul soarelui până după asfinţit.

A avut mai mulţi copii. Se ducea împreună cu alţi sclavi în pădure, după miezul nopţii – deşi acest lucru era interzis ca să danseze Calinda, să cânte pentru Damballa-Wedo, zeul-reptilă, care avea forma unui şarpe negru. Cânta pentru Elegba, pentru Ogu, pentru Shango, pentru Zaka şi pentru mulţi alţi zei pe care robii îi aduseseră cu ei pe insulă şi-i ţinuseră în minţile lor, în sufletul lor secret.

Sclavii de pe plantaţiile de trestie de zahăr din Saint-Domingue trăiau rareori mai mult de un deceniu. Timpul liber ce le era acordat – două ore în arşiţa amiezii şi cinci ore în bezna nopţii – era şi singurul timp în care-şi produceau hrana pe care urmau s-o mănânce (pentru că nu-i hrăneau stăpânii, ci li se dădeau mici terenuri pe care să le cultive şi din care să se hrănească), dar era şi singurul timp în care dormeau şi visau. Chiar şi în aceste condiţii însă, ei îşi făceau timp să se strângă, să danseze şi să venereze. Solul din Saint-Domingue era fertil, iar zeii din Dahomey, din Congo şi din Niger şi-au înfipt acolo rădăcini adânci şi au crescut uriaşi şi zdraveni; şi au promis libertate celor care-i venerau noaptea prin crânguri.

Hyacinth avea douăzeci şi cinci de ani când l-a muşcat un păianjen de dosul palmei de la mâna dreaptă. Muşcătura s-a infectat, carnea de pe dosul palmei s-a necrozat. Curând, tot braţul s-a umflat şi a devenit purpuriu, iar mâna îi mirosea îngrozitor şi-l ardea.

l-au dat să bea rom nerafinat şi au încălzit în foc lama unei macete, până când aceasta a început să strălucească, roşie şi albă. Apoi i-au tăiat braţul de la umăr cu fierăstrăul şi l-au cauterizat cu lama înroşită în foc. Hyacinth a zăcut o săptămână, cuprins de febră. Apoi s-a întors la muncă.

Sclavul invalid numit Hyacinth a luat parte la revolta sclavilor din 1791.

Elegba însuşi l-a luat în stăpânire pe Hyacinth în crâng şi

l-a călărit aşa cum un om alb călăreşte un cal, şi a vorbit prin intermediul lui. Hyacinth nu şi-a amintit mare lucru din ce spusese, dar cei care fuseseră de faţă i-au povestit că le promisese să-i elibereze din captivitate. Hyacinth îşi amintea doar erecţia pe care o avusese, tare ca un ciomag şi dureroasă; şi că-şi ridicase ambele mâini – cea pe care o avea şi pe cea pe care n-o mai avea – către lună.

Omorâseră un porc, iar bărbaţii şi femeile de pe plantaţie băuseră sângele cald al animalului, închinându-se zeilor şi încheind între ei un legământ pentru întemeierea unei frăţii.

Apoi se închinaseră încă o dată zeilor tuturor ţărilor din care fuseseră aduşi ca pradă.

— Dacă murim în bătălia cu albii, îşi spuseră unul altuia, vom renaşte în Africa, în casele noastre, în triburile noastre.

Hyacinth a devenit un altfel de om în timpul revoltei, şi de aceea pe Agasu îl numeau acum Marele Ciung. Şi a luptat, a venerat, a adus sacrificii, a uneltit. Şi-a văzut prietenii şi iubitele ucise, dar a continuat să lupte.

Au luptat timp de doisprezece ani, o încleştare nebunească

şi sângeroasă cu proprietarii plantaţiilor şi cu trupele aduse tocmai din Franţa. Au luptat, au continuat să lupte şi, incredibil, au câştigat.

În ziua de 1 ianuarie 1804 a fost proclamată independenţa coloniei Saint-Domingue, care a fost apoi cunoscută în lume drept Republica Haiti. Marele Ciung n-a apucat să vadă acest moment. A murit în august 1802, înjunghiat cu baioneta de un soldat francez.

Exact în momentul morţii Marelui Ciung (care se numise cândva Hyacinth, iar înainte de asta Inky Jack, dar care rămăsese întotdeauna în sufletul său Agasu), sora sa (pe care el o ştia cu numele de Wututu, dar care fusese numită Mary pe plantaţia din Carolina de Nord, Daisy când ajunsese sclavă de casă, Sukey când fusese vândută familiei Lavere din New Orleans) simţi baioneta rece alunecându-i printre coaste şi începu să ţipe şi să plângă, fără să se poată stăpâni.

Fiicele ei gemene se treziră şi începură să urle. Noii ei copii aveau culoarea cafelei cu lapte, nu semănau cu copiii negri pe care-i născuse când lucra pe plantaţie şi când era doar o

fetiţă – copii pe care nu-i mai văzuse de când aceştia împliniseră cincisprezece, respectiv zece ani. Fata cea mijlocie murise deja de un an, atunci când fusese vândută şi luată de lângă ei.

Sukey fusese biciuită de mai multe ori după ce ajunsese pe continent – odată i se turnase sare pe rană, iar altădată

fusese biciuită atât de rău, încât timp de câteva zile nu putuse să se aşeze, nici nu răbdase să-i atingă cineva spatele. Fusese violată de mai multe ori pe când era mai tânără: de negri, cărora li se ordonase să împartă cu ea patul de lemn, şi de albi. Fusese legată în lanţuri. Dar atunci nu a plâns. De când se despărţise de fratele ei, plânsese o singură

dată. Se întâmplase în Carolina de Nord, când văzuse că

mâncarea pentru copiii sclavi şi pentru câini fusese turnată

în aceeaşi troacă, iar copiii ei se băteau cu câinii pentru resturile acelea. Văzuse acest lucru într-o zi, şi-l mai văzuse şi înainte, îl văzuse în fiecare zi pe plantaţia aceea şi avea să-l mai vadă de multe ori înainte să plece de-acolo, dar în ziua aceea simţise că i se rupe sufletul.

Sukey fusese frumoasă un timp. Apoi anii de chinuri îşi luaseră tributul, iar ea nu mai era frumoasă. Faţa i se acoperise de riduri, iar în ochi i se citea prea multă durere.

Cu unsprezece ani în urmă, pe când avea douăzeci şi cinci de ani, braţul drept i se veştejise. Niciunul dintre oamenii albi nu ştiuse ce să-i facă. Carnea i se topise de pe oase, iar braţul îi atârna de-a lungul trupului – un braţ scheletic, aproape imobil. După aceea devenise o sclavă de casă.

Familia Casterton, care deţinea plantaţia, fusese impresionată de îndemânarea ei la gătit şi la îngrijirea casei, dar doamna Casterton considera că braţul veştejit face o impresie neplăcută, aşa că vânduse fata familiei Lavere, care plecase pentru un an din Louisiana. Domnul Lavere era un om gras, vesel, care avea nevoie de o bucătăreasă şi de o servitoare bună la toate. Pe el nu-l deranja braţul veştejit al sclavei Daisy. Când peste un an familia Lavere se întoarse în Louisiana, sclava Sukey o însoţi.

În New Orleans, la această sclavă veneau femei, dar şi bărbaţi, ca să cumpere leacuri, licori de dragoste şi mici

fetişuri. Da, majoritatea erau negri, însă veneau şi albi.

Familia Lavere se făcea că nu vede nimic. Poate că le plăcea să se bucure de prestigiul de a deţine o sclavă temută şi respectată. Cu toate acestea, stăpânii ei nu-i permiteau să-şi răscumpere libertatea.

Sukey se ducea în bayou86 noaptea târziu şi dansa Calinda şi Bamboula. Ca şi dansatorii din Saint-Domingue sau cei din ţara ei natală, dansatorii din bayou aveau un şarpe negru ca voudon87. Dar zeii din ţara ei natală şi cei ai altor popoare din Africa nu posedau oamenii aşa cum îl posedau pe fratele ei şi pe oamenii din Saint-Domingue. Cu toate acestea, Sukey îi invoca, le striga numele şi le cerea favoruri.

Sclava îi auzea pe oamenii albi vorbind despre revolta din Santo Domingo (aşa îi spuneau ei insulei) şi despre faptul că

era sortită eşecului – „Gândeşte-te un pic! O ţară a canibalilor!” –, apoi remarcă faptul că, de la un moment dat, albii nu mai pomeneau de revoltă.

Mai mult, Sukey avea impresia că stăpânii ei se prefăceau că nu existase niciodată o ţară numită Santo Domingo.

Cât despre Haiti, acest cuvânt nu fusese pomenit niciodată. Ca şi cum întreaga naţiune americană decisese că

poate să facă să dispară o insulă de mari dimensiuni din Marea Caraibilor doar printr-un efort de credinţă.

O generaţie de copii Lavere crescuse sub supravegherea atentă a lui Sukey. Cel mai mic, care nu reuşea să-i rostească numele, o poreclise Mama Zouzou, iar porecla prinsese. Acum, în anul 1821, Sukey avea cincizeci şi cinci de ani, însă arăta mult mai în vârstă.

Ştia mai multe secrete decât bătrâna Sanite Dede, care vindea dulciuri în faţă la Cabildo, mai multe decât Marie Saloppe, care-şi zicea regina voodoo. Amândouă acestea erau femei de culoare, dar libere, în timp ce Mama Zouzou era sclavă şi destinată să moară sclavă, sau cel puţin aşa spunea stăpânul ei.

86 Bayou – braţ de râu sau parte de lac sau mare transformate în baltă.

87 Voudon (vodun, vudu) – „spirit”, în limbile vest-africane.

Tânăra care venise la ea ca să afle ce se întâmplase cu soţul ei se prezentase drept văduva Paris. Avea sâni ţanţoşi, era tânără şi mândră. Avea ceva sânge african, dar şi european şi indian. Pielea îi era roşcată, iar părul sclipitor de negru. Avea ochi negri, aroganţi. Se părea că soţul ei, Jacques Paris, murise. Domnul Paris era pe trei sferturi alb şi bastardul unei familii cândva măreţe. Unul dintre mulţii imigranţi care fugiseră din Santo Domingo. Fusese născut liber, ca şi tânăra şi impresionanta lui soţie.

— Jacques al meu e mort? întrebă văduva Paris.

Femeia era coafeză şi mergea din casă în casă, coafând doamnele elegante din New Orleans înainte de evenimentele sociale importante.

Mama Zouzou îşi consultă oasele, apoi clătină din cap:

— E cu o femeie albă, undeva la nord de locul acesta. O