Era suficient de aproape pentru ca Shadow să-i vadă
figura bătrână dar plină de mulţumire, figura unui om care sorbise din oţetul vieţii şi descoperise, în timp, că-i de fapt whisky, şi încă un whisky bun.
— Puteţi să-mi daţi numărul companiei locale de taxiuri? îl rugă Shadow.
— Pot, răspunse bătrânul, dar la ora asta Tom e în pat, şi chiar dacă o să-l trezeşti n-o să obţii mare lucru, pentru că l-am văzut mai devreme la Buck Stops Here67 şi era foarte vesel. Chiar foarte vesel. Unde vrei să te duci?
Shadow îi arătă cartonaşul cu adresa, legat de cheia de uşă.
— Da, e la zece, poate douăzeci de minute de mers, dincolo de pod. Nu-i nicio plăcere pe frigul ăsta, iar când nu ştii unde te duci, drumul pare mai lung – ai remarcat chestia asta?
Prima dată durează o veşnicie, iar după aceea doar o clipă.
— Da, îl aprobă Shadow. Nu m-am gândit niciodată la treaba asta, dar cred că-i adevărată.
Bătrânul dădu din cap, iar faţa i se strâmbă într-un rânjet.
— Ce naiba, doar e Crăciunul! O să te duc până acolo cu Tessie.
— Tessie? Adică… vreau să spun… mulţumesc.
— Cu plăcere.
Shadow îl urmă pe bătrân până la şosea, unde era parcată
o maşină veche cu două locuri. Arăta ca un automobil cu 67 Buck Stops Here – „Buck opreşte aici”, în limba engleză.
care se lăudau gangsterii prin Furtunoşii Ani Douăzeci, în lumina tuburilor de neon părea să fie verde, dar la fel de bine putea să fie roşie.
— Asta-i Tessie, zise bătrânul, şi o mângâie cu mândrie de proprietar pe capotă, acolo unde aceasta începea să se arcuiască peste roata din faţă.
— Ce marcă e? întrebă Shadow.
— E o Wendt Phoenix. Marca Wendt a dispărut în 1931, a fost cumpărată de Chrysler, dar noii proprietari n-au mai fabricat alte maşini Wendt. Harvey Wendt, cel care înfiinţase compania, era un tip de aici. S-a dus în California şi s-a sinucis prin 1941 sau ’42. Mare tragedie…
Maşina mirosea a piele şi a fum vechi de ţigară – nu un miros proaspăt, ci ca şi cum atât de multă lume ar fi fumat ţigări şi trabucuri în maşina aceea în decursul anilor, încât mirosul de tutun ars devenise o parte a materialului automobilului. Bătrânul răsuci cheia în contact şi Tessie porni de la prima încercare.
— Mâine o s-o duc în garaj, o s-o acopăr cu o husă şi o să
stea acolo până la primăvară. Adevărul e că n-ar fi trebuit să
merg cu ea acum, cu atâta zăpadă.
— Nu merge bine pe zăpadă?
— Merge foarte bine. Nu-i bine s-o folosesc din cauza sării care-i aruncată pe drum. Frumuseţile astea vechi ruginesc mai repede decât ţi-ai închipui. Vrei să te duc direct sau să-ţi fac marele tur al oraşului la lumina lunii?
— Nu vreau să vă deranjez…
— Niciun deranj. Când o să ajungi la vârsta mea, o să fii fericit pentru orice clipă de somn. Când am noroc, pot să
dorm cinci ore pe noapte – mă tot trezesc, iar gândurile mă
tot frământă… Hei, dar unde-mi sunt manierele? Mă numesc Hinzelmann. Poţi să-mi spui Richie, dar oamenii de pe aici îmi spun doar Hinzelmann. Ţi-aş strânge mâna, dar am nevoie de două mâini ca s-o conduc pe Tessie. Ea ştie când nu-i acord suficientă atenţie.
— Mike Ainsel, se recomandă Shadow. Mă bucur să te cunosc, Hinzelmann.
— O să dăm ocol lacului. Facem marele tur, zise
Hinzelmann.
Strada Principală, cea pe care se aflau, era o stradă
frumoasă, chiar şi pe timp de noapte, şi părea de modă
veche, în cel mai bun înţeles al cuvântului – de parcă în ultima sută de ani oamenii ar fi avut mereu grijă de ea şi refuzaseră să renunţe la ceva ce le plăcea.
Hinzelmann îi arătă cele două restaurante ale oraşului, în timp ce treceau prin faţa lor (un restaurant german şi altul care era „grecesc, norvegian, de toate, şi cu câte o brioşă pe fiecare farfurie”); îi arătă brutăria şi biblioteca („Se zice că un oraş nu-i un oraş fără o bibliotecă. Poate să-şi zică oraş, dar dacă n-are bibliotecă, nu-l crede nimeni.”) O încetini pe Tessie când trecu prin faţa bibliotecii, astfel încât Shadow s-o poată privi. Lămpi vechi cu gaz pâlpâiau la uşa de la intrare, iar Hinzelmann, mândru, îi atrase atenţia lui Shadow asupra lor.
— A fost construită prin anii 1870 de John Henning, baronul local al cherestelei. Voia s-o numească Biblioteca Memorială Henning, dar după moartea lui a început să i se spună Biblioteca Lakeside, şi cred că aşa o să-i rămână
numele pentru vecie. Nu-i o frumuseţe?
N-ar fi fost mai mândru nici dacă ar fi construit-o el însuşi.
Clădirea îi amintea lui Shadow de un castel, şi-i spuse bătrânului ce impresie îi lăsase.
— Ai dreptate, îl aprobă Hinzelmann. Cu turnuleţe şi tot restul. Henning voia să arate astfel pe dinafară. În interior există încă lambriurile originale, din lemn de pin. Miriam Shultz vrea să le scoată şi să modernizeze interiorul, dar clădirea figurează pe lista monumentelor istorice, aşa încât nu poate să facă nimic în privinţa asta.
