Medicul legist se uită la Shadow şi-l întrebă:
— Lucrezi pentru Jacquel şi Ibis?
— Da, îi răspunse Shadow.
— Spune-i lui Jacquel să ia amprentele dentare şi ale degetelor şi să-i facă fotografii, ca să identificăm individul.
Nu-i nevoie de autopsie. E suficient să ia sânge pentru proba toxicologică. Ai priceput? Vrei să-ţi scriu pe un bilet?
— Nu-i cazul. Pot să ţin minte, îi răspunse Shadow. Tipul se strâmbă, apoi scoase o carte de vizită, mâzgăli ceva pe ea şi i-o dădu lui Shadow, zicându-i:
— Să i-o dai lui Jacquel.
După aceea ură „Crăciun fericit” tuturor şi-şi văzu de drum. Poliţiştii puseră sticla goală deoparte.
Shadow semnă actele pentru John Doe şi aşeză cadavrul pe targă. Trupul înţepenise deja, rămăsese în poziţie şezând, iar Shadow nu reuşi să-l întindă. Verifică targa şi descoperi că putea să-i ridice un capăt. Îl aşeză pe John Doe pe targă
şi-l duse în partea din spate a dricului. Spera să-l poată
transporta în condiţii bune. Apoi trase perdelele din spatele dricului şi conduse maşina spre clădirea pompelor funebre.
Oprise dricul la un semafor, când auzi o voce croncănitoare:
— Îmi doresc un priveghi frumos, cu ce-i mai bun din toate, cu femei frumoase înlăcrimate, care să-şi sfâşie hainele de durere şi cu bărbaţi curajoşi care să se vaite şi care să
spună poveşti despre cum am fost în zilele mele bune.
— Mad Sweeney, eşti mort, îi zise Shadow. Când eşti mort, te mulţumeşti cu ce ţi se dă.
— Aşa e, oftă mortul, care stătea în fund, în spatele 64 John Doe – denumire generică pentru persoane necunoscute.
dricului.
Văicăreala de drogat dispăruse din glasul său, fiind înlocuită de o lipsă de expresivitate plină de resemnare, de parcă vorbele erau transmise de la mare distanţă, cuvinte moarte emise pe o frecvenţă moartă.
Lumina semaforului se făcu verde, iar Shadow apăsă încet pe acceleraţie.
— Oricum, organizaţi-mi un priveghi, zise Mad Sweeney.
Rezervaţi-mi un loc la masă şi faceţi-mi un priveghi de beţivi în noaptea asta. Tu m-ai omorât, Shadow. Îmi eşti dator măcar cu atât.
— Nu te-am omorât eu, răspunse Shadow.
Şi-şi aminti: „Doar să-mi cumpăr un bilet şi să plec din locul ăsta. Douăzeci de dolari ar fi grozav”.
— Băutura şi frigul te-au omorât, nu eu.
Nu-i răspunse nimeni, iar tăcerea din maşină dură tot restul drumului. După ce parcă dricul în spatele casei, Shadow trase targa din maşină şi o duse la morgă. Îl cără pe Mad Sweeney până la una dintre mesele de îmbălsămare, de parcă ar fi cărat o jumătate de vită.
Îl acoperi pe John Doe cu un cearşaf şi-l lăsă acolo, cu documentele lângă el. În timp ce urca pe scara din spate auzi o voce, liniştită şi amortizată, ca sunetul unui radio care merge într-o cameră îndepărtată:
— Cum ar putea să mă omoare băutura sau frigul pe mine, un spiriduş pursânge? Nu, m-a omorât faptul că tu ai pierdut micul meu soare de aur, asta m-a omorât, Shadow, lucru la fel de sigur precum faptul că apa este udă, că zilele sunt lungi şi că prietenii te dezamăgesc întotdeauna.
Shadow ar fi avut chef să-i explice lui Mad Sweeney că
asta era un soi de filosofie a amărăciunii, dar presupuse că
atunci când eşti mort eşti plin de amărăciune.
Urcă pe scări în sala principală, unde mai multe femei între două vârste acopereau cu folii transparente sau cu capace caserole şi castroane din plastic în care se aflau cartofi prăjiţi reci, macaroane şi brânză.
Domnul Goodehild, soţul decedatei, îl ţinea pe domnul Ibis într-un colţ şi-i spunea că niciunul dintre copii n-o să vină
să-şi arate respectul faţă de mama lor, ştia el. Mărul nu cade departe de copac, spunea tuturor celor care-l ascultau. Mărul nu cade departe de copac.
În seara aceea, Shadow puse o farfurie în plus la masă.
Aşeză câte un pahar pentru fiecare şi o sticlă de Jameson Gold în mijlocul mesei. Era cel mai scump whisky irlandez care se vindea în magazinul de băuturi. După ce mâncară (o tavă mare cu de toate, lăsată de femei), Shadow turnă câte o porţie generoasă în fiecare pahar – al lui, al lui Ibis, al lui Jacquel şi al lui Mad Sweeney.
— Chiar dacă stă pe o targă din pivniţă şi aşteaptă să fie dus la groapa săracilor, zise Shadow în timp ce turna, în seara asta vom toasta pentru el şi-i vom oferi veghea pe care şi-a dorit-o.
Apoi ridică paharul către locul gol de la masă:
— Cât a trăit, l-am întâlnit pe Mad Sweeney doar de două
ori. Prima oară am crezut că-i un ticălos de prima clasă, care-l avea pe dracu’ în el. A doua oară am crezut că-i un ratat desăvârşit şi i-am dat bani ca să se sinucidă. Mi-a arătat un truc cu monede pe care nu mi-l amintesc, mi-a făcut nişte vânătăi şi a pretins că-i spiriduş. Odihneşte-te în pace, Mad Sweeney.
După aceea sorbi whisky-ul, lăsând gustul de afumat să i se evapore în gură. Ceilalţi doi băură şi ei, închinând împreună cu el către scaunul gol.
