— Toate astea în acelaşi timp?

— Băiete, nu face pe deşteptul cu mine! Poţi să te ascunzi în Lakeside. Am cerut cuiva o mare favoare, ca să fii în siguranţă aici. Dacă ai fi într-un oraş mare, indivizii te-ar adulmeca într-un minut.

— O să stau potolit şi o să mă feresc de necazuri, făgădui Shadow, ştiind ce spune, pentru că avusese necazuri toată

viaţa şi dorea să nu mai aibă niciodată. Când o să te întorci?

— Curând, îi răspunse Wednesday, şi porni motorul Lincolnului, închise fereastra şi demară în noaptea îngheţată.

CAPITOLUL UNSPREZECE

Trei oameni pot să păstreze un secret doar dacă

doi dintre ei sunt morţi.

BEN FRANKLIN,

ALMANAHUL BIETULUI RICHARD

Zilele friguroase trecură. Termometrul nu mai cobori sub minus douăzeci de grade Celsius. Shadow se întrebă cum supravieţuiseră oamenii unei asemenea vremi în zilele de dinaintea electricităţii, înainte de măştile şi de lenjeria călduroasă, înainte de călătoriile facile.

Se afla în magazinul de casete video, momeli, unelte, plus salon de bronzare, iar Hinzelmann tocmai îi arătase muştele făcute manual pentru prins păstrăvi. Acestea erau mai interesante decât se aşteptase: imitaţii colorate ale vieţii, făcute din pene şi aţe, fiecare având ascuns în interior un cârlig.

Îl întrebă şi pe Hinzelmann.

— Vrei un răspuns sincer? întrebă Hinzelmann.

— Sincer.

— Uneori nu supravieţuiau frigului şi mureau, îi răspunse bătrânul. Căminele cu crăpături, sobele şi maşinile de gătit cu ventilaţie proastă omorau la fel de mulţi oameni ca şi frigul. Zilele de atunci erau grele – oamenii îşi petreceau vara şi toamna strângând provizii şi lemne de foc pentru iarnă.

Cel mai rău lucru care li se putea întâmpla era nebunia. Am auzit la radio pe cineva care povestea cât de greu e fără

lumina soarelui, când nu-i destulă lumină în timpul iernii.

Tatăl meu spunea că oamenii se ţicneau, pur şi simplu –

nebunie de iarnă, aşa i se zicea. În Lakeside au fost doar forme uşoare, dar în alte oraşe din jur au fost forme grave.

Era o zicală pe care o auzeam mereu când eram copil: dacă

servitoarea n-a încercat să te omoare până în februarie,

înseamnă că n-are şira spinării. Cărţile de poveşti erau aur curat – tot ce se putea citi era foarte preţuit pe vremea când încă oraşul nu avea o bibliotecă de unde se puteau împrumuta cărţi. Când bunicul meu a primit o carte cu poveşti de la fratele său din Bavaria, toţi germanii din oraş s-au strâns la primărie ca să-l asculte citind, iar finlandezii, irlandezii şi ceilalţi i-au pus pe germani să le spună poveştile.

La treizeci de kilometri de aici, în Jibway, au găsit o femeie care mergea goală, aşa cum o făcuse maică-sa, prin zăpadă, cu un copil mort la sân, şi nu lăsa pe nimeni să i-l ia, spuse bătrânul, clătinând meditativ din cap, apoi închise cutia cu muşte pentru pescuit. Afacerile nu prea merg. Vrei o cartelă

pentru închiriat casete? Peste ceva timp o să deschidă aici un Blockbuster 79 şi o să dăm faliment. Pentru moment însă, avem o colecţie de filme foarte bune.

Shadow îi răspunse că nu are televizor, nici videocasetofon. Îi plăcea tovărăşia lui Hinzelmann –

amintirile acestuia, basmele, rânjetul lui de spiriduş. Dar dacă Shadow ar fi recunoscut că nu mai suferă televizorul de când acesta începuse să-i vorbească, atunci relaţia lor s-ar fi schimbat.

Hinzelmann căută într-un sertar şi scoase o cutie de tablă

– după aspect, fusese cândva o cutie de Crăciun, care conţinuse ciocolată sau prăjituri. Pe capacul ei se vedea un Moş Crăciun colorat, care ţinea o tavă cu sticle de Coca-Cola.

Hinzelmann trase capacul de metal al cutiei şi scoase un carnet şi un teanc de bilete necompletate, apoi întrebă:

— Câte vrei să-ţi rezerv?

— Ce să-mi rezervi?

— Bilete pentru rablă. O să fie dusă astăzi pe gheaţă, deci pot să încep să vând bilete. Fiecare bilet costă zece dolari, cinci bilete patruzeci de dolari şi zece bilete şaptezeci şi cinci de dolari. Un bilet îţi oferă cinci minute. Sigur, nu-ţi pot făgădui că o să se întâmple în cele cinci minute ale tale, dar persoana care-i cel mai aproape o să câştige cinci sute de 79 Blockbuster – cel mai mare lanţ de magazine din SUA pentru închiriat casete video şi DVD-uri.

dolari, iar dacă se întâmplă în cele cinci minute ale sale, câştigă o mie de dolari. Cu cât cumperi biletele mai devreme, cu atât dispui de mai mult timp care n-a fost cumpărat încă.

Vrei să vezi foaia cu informaţii?

— Bineînţeles.

Hinzelmann îi dădu o foaie fotocopiată. Rabla era o maşină

veche, din care se scosese motorul şi rezervorul de benzină, şi care urma să fie parcată pe gheaţă pe timpul iernii.

Primăvara, cândva, gheaţa urma să se topească, iar când devenea prea subţire ca să suporte greutatea maşinii, rabla se scufunda în lac. Rabla se prăbuşise în apă cel mai devreme în ziua de douăzeci şi şapte februarie („Asta s-a întâmplat în iarna anului 1998. Nici nu cred că putem s-o numim iarnă”) şi cel mai târziu în ziua de întâi mai („Asta a fost în 1950. În anul ăla am crezut că iarna o să se sfârşească doar dacă o să-i înfigă cineva un ţăruş în inimă.") Începutul lunii aprilie părea momentul cel mai des întâlnit când maşina se scufunda – de obicei la amiază.

Toate amiezile din aprilie fuseseră deja vândute şi trecute în carnetul lui Hinzelmann. Shadow cumpără o perioadă de douăzeci şi cinci de minute în dimineaţa zilei de douăzeci şi trei martie, de la ora nouă la nouă douăzeci şi cinci. Îi dădu lui Hinzelmann patruzeci de dolari.

— Îmi doresc să pot vinde bilete tuturor din oraş la fel de uşor cum ţi-am vândut ţie, zise bătrânul.

— A fost un fel de a-ţi mulţumi pentru că m-ai dus cu maşina în seara în care am venit în oraş.

— Nu, Mike, banii ăştia sunt pentru copii, spuse Hinzelmann, şi pentru o clipă deveni foarte serios, fără urmă

de maliţiozitate. Vino la lac în după-amiaza asta, să ne ajuţi să împingem rabla pe gheaţă.

Apoi îi dădu lui Shadow cinci cartonaşe albastre, trecând pe fiecare dintre ele data şi ora, cu scrisul lui de mână de modă veche. Apoi trecu datele respective şi în carnetul său.

— Hinzelmann, ai auzit vreodată de pietrele vulturului?

— La nord de Rhinelander? Nu, acolo există doar un râu al vulturului. N-am auzit.

— Dar de pasările tunetului?

— A existat un atelier de înrămări numit „Pasărea Tunetului”, pe Fifth Street, dar a fost închis. Se pare că nu te-am ajutat cu nimic.

— Nu.