— N-am idee despre ce vorbeşti, zise Shadow, deşi nu era adevărat, avea o oarecare idee, însă spera că se înşală.

— Vom avea o iarnă grea şi vom folosi timpul cât mai înţelept cu putinţă. Trebuie să ne strângem trupele şi să

alegem câmpul de bătălie.

— Bine, aprobă Shadow.

Ştia că Wednesday îi spune adevărul, sau o parte din adevăr. Războiul era gata să înceapă. Ba nu, războiul începuse deja, urma bătălia.

— Mad Sweeney mi-a spus că lucra pentru tine atunci când l-am întâlnit, în prima seară. Mi-a spus asta înainte să

moară.

— Ai fi vrut să angajez pe cineva care n-ar fi fost în stare să învingă nici măcar într-o situaţie jalnică, precum o încăierare într-o cârciumă? Nu-ţi fie teamă, de atunci au mai fost vreo zece situaţii în care mi-ai răsplătit încrederea pe care am avut-o în tine. Ai fost vreodată în Las Vegas?

— Las Vegas din Nevada?

— Exact.

— N-am fost.

— Ne vom duce mâine-seară acolo, vom zbura din Madison cu o cursă de noapte pentru domni, cu un avion închiriat pentru marii jucători. I-am convins să ne ia şi pe noi.

— Nu te plictiseşti să minţi? îl întrebă Shadow, din simplă

curiozitate.

— Niciun pic. Dar de data asta e adevărat. Vom juca pe mizele cele mai mari. N-o să dureze mai mult de două ore să

ajungem în Madison, drumurile sunt curate. Încuie uşa şi închide radiatoarele. Ar fi groaznic să dai foc casei în timpul absenţei noastre.

— Cu cine o să ne întâlnim în Las Vegas?

Wednesday îi spuse.

Shadow opri radiatoarele, puse nişte haine într-o geantă, apoi îi zise lui Wednesday:

— Am impresia că-s tâmpit. Abia mi-ai spus cu cine o să

ne întâlnim, dar n-am priceput. Probabil că nu-mi mai funcţionează creierul, pentru că mi s-a şters cu totul din minte. Îmi mai spui odată cu cine ne întâlnim?

Wednesday îi mai spuse o dată.

De data asta, Shadow aproape că ţinu minte. Numele îi rămăsese undeva, într-un colţ al minţii. Îşi dorea să fi fost mai atent atunci când îi vorbise Wednesday. Apoi nu-şi mai bătu capul.

— Cine conduce? îl întrebă el pe Wednesday.

— Tu, îi răspunse acesta.

Ieşiră din casă, coborâră pe scările de lemn, merseră pe aleea acoperită de gheaţă şi ajunseră în locul în care era parcat un Lincoln negru.

Shadow se aşeză la volan.

Când intri într-un cazinou, primeşti invitaţii din toate părţile

– invitaţii pe care le-ar putea refuza doar un om din piatră, fără inimă, fără minte şi lipsit într-un mod straniu de orice urmă de avariţie. Ascultă: zgomotul rafalei de mitralieră a monedelor de argint care curg în tava automatului, o umplu şi se rostogolesc pe covorul cu monogramă este înlocuit de chemarea de sirenă a manetelor, de corul acela discordant ce umple încăperea uriaşă, apoi de un simplu murmur reconfortant când ajungi lângă mesele de joc, sunetele îndepărtate fiind doar atât de puternice încât să facă

adrenalina să curgă prin venele jucătorilor.

Există un secret pe care cazinourile îl ştiu, un secret pe care-l deţin, îl păzesc şi îl preţuiesc, şi care-i cel mai sacru dintre misterele lor. Majoritatea oamenilor nu joacă pentru a câştiga bani, deşi asta spun reclamele, asta afirmă, asta visează ei.

Nu-i vorba decât de o minciună gogonată care-i face pe clienţi să între pe uşile enorme, primitoare şi veşnic deschise.

Secretul este următorul: oamenii joacă pentru a pierde bani.

Vin la cazinou pentru momentul în care se simt plini de viaţă, când se rotesc odată cu ruleta, când se întorc odată cu cărţile de joc şi când se vâră, împreună cu moneda, în automat.

Povestesc despre serile în care au câştigat, despre banii pe care i-au luat cazinoului, dar preţuiesc cu adevărat şi în secret doar momentele în care au pierdut. Acestea reprezintă un fel de sacrificiu.

Banii curg prin cazinou într-un şuvoi neîntrerupt, verde şi

argintiu, trec din mână în mână, de la jucător la crupier, de la acesta la casier, de aici la director, apoi la paznici, ajungând în cele din urmă în Sfânta Sfintelor, în sanctuarul intern, în Camera de Numărat. Aici, în camera de numărat a cazinoului, aici, unde verzişorii sunt sortaţi, aşezaţi în grămezi şi număraţi, aici este locul în care devine treptat evident faptul că

foarte mulţi dintre banii care curg prin cazinou sunt imaginari, că este vorba doar de o succesiune de intrări şi de ieşiri electrice, succesiune care se desfăşoară prin intermediul liniilor telefonice.

În camera de numărat vezi trei bărbaţi care numără banii sub privirea sticloasă a camerelor de luat vederi pe care cei trei le pot vedea şi sub privirile ca de insecte ale camerelor micuţe pe care nu le pot vedea. În timpul unui schimb, fiecare bărbat numără mai mulţi bani decât va primi drept salariu în toată viaţa sa. Când doarme, fiecare dintre ei visează că

numără bani, visează teancuri prinse cu bandă de hârtie şi sume care cresc fără încetare. Fiecare dintre cei trei s-a întrebat cel puţin o dată pe săptămână cum să înşele sistemul de securitate al cazinoului şi să fugă cu atâţia bani cât poate căra. Plin de regret, fiecare dintre ei şi-a analizat visul şi a descoperit că nu poate fi pus în practică, s-a mulţumit cu un salariu sigur şi a evitat spectrele gemene ale închisorii şi ale mormântului necunoscut.

Iar aici, în sfânta sfintelor, există trei oameni care numără

banii şi paznici care-i supraveghează, care aduc bani şi care iau bani. Şi mai există o persoană. Costumul său cenuşiu-închis e imaculat, are părul negru, e proaspăt ras, iar figura şi gesturile sale nu atrag atenţia prin nimic. Niciunul dintre ceilalţi n-a observat vreodată că este prezent – sau dacă l-a observat, a uitat de el imediat.

La sfârşitul schimbului, uşa este deschisă şi omul în costum cenuşiu părăseşte încăperea şi merge împreună cu paznicii pe coridoare, târşâindu-şi picioarele pe covoarele cu monogramă.

Banii, în casete metalice, sunt duşi într-o cameră interioară de încărcare, unde sunt puşi în maşini blindate. Atunci când uşa rampei se deschide, ca să permită maşinii blindate să iasă pe străzile din Las Vegas, omul în costum cenuşiu iese pe uşă,

fără să-l bage nimeni în seamă, şi sare de pe rampă pe trotuar. Nu aruncă nici măcar o privire imitaţiei de New York din stânga sa.

Las Vegas a devenit un oraş de vis, dintr-o carte cu poze pentru copii – iată un castel din poveşti, iată o piramidă

neagră flancată de sfincşi, care aruncă o lumină albă în întuneric, ca o rază pentru ghidarea OZN-urilor, şi peste tot oracole din neon şi reclame prezic fericire şi noroc, anunţă

cântăreţii, comicii şi iluzioniştii angajaţi acolo sau care vin în turneu, iar luminile sclipesc, te atrag şi te cheamă. O dată la fiecare oră, un vulcan erupe, aruncând flăcări. Tot o dată la fiecare oră, o corabie a piraţilor scufundă o navă de război.

Omul în costum cenuşiu se plimbă liniştit pe trotuar, simţind şuvoiul banilor care curg prin oraş. În timpul verii, străzile sunt ca un cuptor, iar când omul nostru trece prin faţa uşilor magazinelor, simte curentul rece produs de instalaţiile de aer condiţionat, care-i îngheaţă sudoarea pe faţă. Dar acum, în timpul iernii din deşert, e un frig uscat, care-i place. În mintea lui, transferul banilor alcătuieşte o dantelărie fină, o împletitură tridimensională de lumină şi mişcare. Îi place în oraşul din deşert viteza de mişcare, modul în care banii trec dintr-un loc în altul, dintr-o mână în alta. Asta îl atrage, îl face să iasă în stradă ca un drogat.

Un taxi îl urmează încet pe stradă, menţinându-se la distanţă. Omul nu-l observă. Nici nu se gândeşte că ar trebui să-l observe. Fiind el însuşi remarcat doar rareori, a ajuns să i se pară incredibilă ideea că l-ar putea urmări cineva.