— Aşa o să fac, făgădui Shadow. Tessie cum e?

— Hibernează. O să iasă la plimbare abia la primăvară. Ai grijă de tine, domnule Ainsel, zise bătrânul, apoi plecă şi închise uşa în urma sa.

În apartament se făcu şi mai frig.

Shadow îşi puse haina şi mănuşile. Apoi îşi puse cizmele.

Abia dacă mai vedea ceva pe fereastră, pentru că gheaţa din interiorul geamului transformase imaginea lacului într-o imagine abstractă.

Respiraţia lui genera nori în aer.

Ieşi din apartament, înaintă pe terasa de lemn până la uşa învecinată şi ciocăni în ea. Auzi vocea unei femei care ţipa la cineva să tacă din gură şi să dea mai încet televizorul – la un copil, îşi zise el, adulţii nu ţipă aşa unii la alţii. Uşa se deschise şi o femeie obosită, cu păr negru foarte lung se uită

la el, bănuitoare.

— Da?

— Bună ziua, doamnă. Sunt Mike Ainsel, vecinul dumneavoastră din apartamentul alăturat.

Expresia femeii nu se schimbă niciun pic.

— Da?

— Doamnă, îngheţ în apartament. Din calorifer iese un pic de căldură, dar nu încălzeşte deloc locuinţa…

Femeia îl privi de sus până jos, apoi la colţurile buzelor ei se ivi o urmă de surâs.

— Veniţi înăuntru. Dar nici aici nu-i căldură.

Shadow intră în apartament. Pe podea erau împrăştiate jucării multicolore de plastic. Lângă perete se vedeau grămăjoare de hârtie de ambalaj de la cadourile de Crăciun.

Un băieţel stătea la câţiva centimetri de televizor şi urmărea o înregistrare a filmului Disney Hercules; un satir animat ţopăia şi ţipa pe ecran. Shadow se întoarse cu spatele spre televizor.

— Bun, zise femeia. Iată ce trebuie să faceţi. Mai întâi izolaţi ferestrele, puteţi să cumpăraţi tot ce vă trebuie la Henning’s, e vorba de un fel de bandă adezivă, dar pentru ferestre. Lipiţi-o la ferestre, apoi, dacă vreţi să vă fie bine, daţi cu uscătorul de păr pe deasupra ei, o să vă ţină toată

iarna. Asta o să împiedice căldura să iasă pe fereastră. Apoi cumpăraţi un radiator – sau două. Cazanul clădirii e vechi, nu face faţă frigului adevărat. Am avut în ultimul timp doar ierni blânde, cred că ar trebui să fim recunoscători pentru asta… Marguerite Olsen, se recomandă ea, întinzând mâna.

— Îmi face plăcere să vă cunosc, zise Shadow, apoi îşi scoase mănuşa şi-i strânse mâna. Ştiţi, doamnă, am crezut că o Olsen trebuie să fie blondă…

— Fostul meu soţ era blond. Roz şi blond. Nu se bronza nici dacă-l omorai.

— Missy Gunther mi-a spus că lucraţi la ziarul local.

— Missy Gunther spune totul tuturor. Nu văd de ce am avea nevoie de un ziar local, din moment ce o avem pe Missy Gunther. Da, scriu câte o ştire din când în când, dar majoritatea articolelor sunt scrise de redactorul nostru. Eu scriu rubrica despre natură, cea despre grădinărit, un articol cu opinii în fiecare duminică şi rubrica „Noutăţi din comunitatea noastră”, care relatează, cu amănunte plictisitoare, cine s-a dus la restaurant să cineze cu cine, pe o rază de treizeci de kilometri.

Femeia îl privi cu ochii ei negri, iar Shadow avu un sentiment de deja vu. „Am mai fost aici”, îşi zise el.

„Ba nu, femeia asta îmi aminteşte de cineva.”

— Oricum, v-am spus cum să vă încălziţi apartamentul.

— Mulţumesc. Vă invit să mă vizitaţi, împreună cu micuţul, când va fi cald.

— Îl cheamă Leon, zise femeia. Mă bucur că v-am cunoscut, domnule… regret…

— Ainsel, zise Shadow. Mike Ainsel.

— Ce fel de nume e Ainsel? întrebă ea.

Shadow nu avea idee.

— Numele meu… N-am fost niciodată interesat de istoria familiei mele…

— S-ar putea să fie norvegian?

— N-am fost niciodată în relaţii strânse cu rudele mele, spuse el.

Apoi îşi aminti de unchiul Emerson Borson şi adăugă:

— Cu cele din partea aceea a familiei, în orice caz.

Când apăru Wednesday, Shadow lipise deja fâşii transparente de plastic la toate ferestrele, pusese un radiator în sufragerie şi unul în dormitor, iar în casă era plăcut.

— Ce-i cu rahatul ăla purpuriu pe care-l conduci? întrebă

Wednesday, în chip de salut de revedere.

— Ce să fac, dacă ai plecat cu rahatul meu alb? Apropo, unde e?

— L-am schimbat în Duluth, îi răspunse Wednesday. Nare de ce să-ţi pară rău şi să-ţi faci griji, o să primeşti partea ta când toată povestea asta se va termina.

— Ce caut eu aici? întrebă Shadow. În Lakeside, nu în lumea asta.

Wednesday îşi etală zâmbetul acela care-l făcea pe Shadow să simtă nevoia de a-i trage una peste bot.

— Vei locui aici pentru că-i ultimul loc în care te-ar căuta ei. Aici pot să fac astfel încât să nu fii văzut.

— Cine sunt „ei”? Pălăriile negre?

— Exact. Casa de pe Stâncă se află acum în afara hotarelor noastre. O să ne descurcăm, deşi e cam greu. Acum batem din picioare şi fluturăm steagurile, până când o să

înceapă activitatea – ceva mai târziu decât se aşteptau unii dintre noi. Cred că o să aşteptăm până la primăvară. N-o să

se întâmple nimic important până atunci.

— De ce?

— Pentru că, în ciuda faptului că ei pălăvrăgesc despre micromilisecunde, lumi virtuale, modele şi alte chestii de felul ăsta, locuiesc tot pe planeta asta şi sunt legaţi de ciclul anual. Astea sunt luni moarte. O victorie obţinută în lunile astea ar fi o victorie moartă.