dric. Jacquel deschise uşa din spate a maşinii. Shadow se opri, neştiind ce să facă, iar Jacquel îl sfătui:
— Împinge-o încoace. Picioarele se vor strange singure.
Shadow împinse targa, picioarele se ridicară iar targa rămase, sprijinită pe roţi, pe podeaua dricului. Jacquel îi arătă cum s-o prindă, apoi Shadow închise uşa maşinii, în timp ce Jacquel îl asculta pe bătrânul care fusese căsătorit cu Lila Goodehild şi care nu se sinchisea de frig, un bătrân care ieşise pe trotuar în papuci şi halat şi-i povestea lui Jacquel că avea nişte copii ca nişte vulturi, cu nimic mai buni decât vulturii care se strâng în jurul hoiturilor, care abia aşteptau să ia puţinul pe care-l adunaseră el şi Lila, care fugiseră la St. Louis, la Memphis, la Miami şi nu mai voiau să audă de Cairo, şi-i mai spunea că era mulţumit de faptul că Lila nu murise într-un azil, pentru că-i era teamă
că aşa o să se întâmple.
Îl conduseră pe bătrân înapoi în casă, până în camera sa de la etaj. Un televizor mic urla de zor într-un colţ al dormitorului. În timp ce Shadow trecu pe lângă televizor, observă că prezentatorul ştirilor rânjea şi-i făcea cu ochiul.
Când fu sigur că nu-l văd cei de lângă el, Shadow îi arătă
prezentatorului degetul mijlociu.
— Oamenii ăştia nu au bani, îi spuse Jacquel lui Shadow, după ce ajunseră la dric. Bătrânul o să vină mâine să discute cu Ibis. A ales înmormântarea cea mai ieftină. Prietenele răposatei îl vor convinge să facă ceea ce se cuvine, să-i organizeze un priveghi în camera din faţă. Dar bătrânul o să
bombăne. N-o să dea bani. În ziua de azi, nimeni de aici nare bani. Oricum, o să moară şi el peste şase luni. Cel mult un an.
În lumina farurilor se vedeau fulgi de zăpadă care cădeau şi se roteau. Zăpada ajunsese şi în sud. Shadow întrebă:
— E bolnav?
— Nu-i vorba de asta. Femeile supravieţuiesc soţilor.
Bărbaţii – cei ca el – nu mai trăiesc mult după dispariţia soţiilor. O să vezi. O să înceapă să nu se mai descurce, pentru că toate lucrurile familiare o să dispară odată cu ea.
El o să obosească, o să slăbească, o să abandoneze lupta şi o
să piară. Poate o să-i vină de hac pneumonia, poate cancerul, poate o să i se oprească inima… Odată cu bătrâneţea, dispare şi cheful de luptă. Apoi mori.
Shadow se gândi un timp, apoi zise:
— Jacquel…
— Da?
— Crezi în suflet?
Nu asta dorise să întrebe, şi fu surprins auzind cuvintele ce-i ieşiseră din gură. Intenţionase să fie mai puţin direct, dar nu găsise nimic mai puţin direct decât ceea ce întrebase.
— Depinde. În vremea mea, erau stabilite toate. După ce mureai, stăteai la rând, răspundeai pentru faptele rele şi pentru cele bune, iar dacă faptele rele cântăreau mai mult decât un fulg, sufletul şi inima ta îi erau date lui Ammit, Mâncătorul-De-Suflete.
— Probabil că a mâncat o mulţime de oameni.
— Nu atât de mulţi pe cât crezi. Fulgul acela era foarte greu. L-am făcut aşa în mod intenţionat. Trebuia să fii cu adevărat rău ca să atârni mai greu decât o asemenea piatră
de cântar. Opreşte la benzinăria aia, să luăm nişte benzină.
Străzile erau liniştite, aşa cum sunt numai când cade prima zăpadă.
— O să avem un Crăciun alb, zise Shadow în timp ce turna benzina.
— Da. Puştiul ăla a fost un fiu de fecioară norocos.
— Iisus?
— Un tip foarte norocos. Putea să cadă într-o hazna şi să
iasă de acolo mirosind a trandafiri. Ştii că ziua lui de naştere nu-i de Crăciun? A luat chestia asta de la Mithra. L-ai întâlnit pe Mithra60? Cel cu bonetă roşie. Un băiat drăguţ.
— Nu cred că l-am cunoscut.
— Da, nu l-am văzut niciodată pe Mithra pe aici. Era un puşti din armată. Poate că s-a întors în Orientul Mijlociu, 60 Mithra – zeu al soarelui în mitologia persană, născut conform legendei pe 25 decembrie şi venerat mai ales de către soldaţii romani, care în cursul iniţierii se scăldau în sângele unui taur sacrificat.
descurcându-se în vreun fel, dar cred că a dispărut deja. Se întâmplă şi aşa ceva. Într-o zi, fiecare soldat din imperiu se scaldă în sângele taurului sacrificat pentru tine, iar în ziua următoare oamenii nu-şi mai amintesc nici măcar ziua ta de naştere.
Ştergătoarele de parbriz dădeau zăpada deoparte, strângând fulgii în grămăjoare de gheaţă curată.
Semaforul deveni galben, apoi roşu, iar Shadow puse piciorul pe frână. Dricul derapă puţin pe drumul gol, înainte să se oprească.
Se aprinse lumina verde. Shadow porni maşina şi se mulţumi să meargă cu viteza de cincisprezece kilometri pe oră, părându-i-se că-i suficientă pentru drumul acela alunecos. Era încântat să meargă cu viteza a doua şi presupuse că va petrece ceva vreme din viaţa sa mergând cu viteza aceea şi blocând traficul în timpul înmormântărilor.
— E bine, zise Jacquel. Da, Iisus s-a descurcat foarte bine.
Dar am întâlnit un tip care zicea că l-a văzut făcând autostopul pe o şosea din Afganistan şi că nimeni nu oprea ca să-l ia. Vezi? Totul depinde de locul în care te afli.
— Cred că vine o furtună adevărată, zise Shadow, care se referea la vreme.
Jacquel, care-i răspunse după un timp, nu se referea la vreme.
