în camera sa.
Când ajunse în dormitor, pisicuţa cafenie dormea deja în vârful patului, alcătuind o semilună de blană. În sertarul din mijloc al şifonierului, Shadow găsi mai multe perechi de pijamale dungate, din bumbac. Arătau destul de vechi, dar miroseau a proaspăt, aşa că îmbrăca una care, ca şi costumul cel negru, i se potrivea atât de bine încât ai fi crezut că fusese croită special pentru el.
Pe măsuţa de lângă pat se afla un teanc de exemplare din Reader’s Digest, niciunul ulterior lunii martie a anului 1960.
Jackson, tipul de la bibliotecă – cel care jurase că spune 62 Kentucky Fried Chicken – Pui Prăjit din Kentucky.
adevărul în privinţa Puilor Mutanţi Prăjiţi din Kentucky, cel care-i povestise despre marfarele negre pe care guvernul le foloseşte ca să ducă deţinuţi politici în Lagărele Secrete din California de Nord şi care străbat ţara în miez de noapte – îi povestise că CIA foloseşte Reader’s Digest ca acoperire pentru birourile locale din întreaga lume. Tipul susţinea că orice birou al Reader’s Digest, din orice ţară, era, de fapt, al CIA.
„O glumă”, spuse răposatul domn Wood în mintea lui Shadow. „Cum putem fi siguri că CIA n-a fost implicată în asasinarea lui Kennedy?”
Shadow deschise puţin fereastra – suficient cât să între aer proaspăt sau ca pisica să poată ieşi pe balcon.
Aprinse veioza, se urcă în pat şi citi un pic, încercând să se gândească la altceva, să-şi scoată din minte întâmplările din ultimele zile. Pentru asta alese articolele care păreau cele mai plictisitoare din revistele care păreau cele mai plicticoase. Îşi dădu seama că adormea în timp ce se uita pe „Sunt pancreasul lui Joe”. Avu timp doar să stingă lumina şi să
pună capul pe pernă, înainte ca ochii să i se închidă.
Mai târziu n-a fost în stare să reconstituie secvenţele şi amănuntele visului. Încercarea de a şi le aminti nu avea ca rezultat decât un amestec de imagini întunecoase. În vis apărea o fată. O mai întâlnise undeva, iar acum mergeau împreună pe un pod care se întindea peste un lac mic, din mijlocul unui oraş. Vântul agita suprafaţa lacului, împodobind valurile cu spumă albă, iar acestea i se păreau lui Shadow mâini micuţe ce se întindeau către el.
„Acolo jos”, spuse femeia.
Purta o rochie cu imprimeu în formă de blană de leopard, care se zbătea în bătaia vântului, iar carnea dintre partea de sus a ciorapilor şi rochie era – în visul său de pe pod, în faţa lui Dumnezeu şi a întregii lumi – moale şi albă. Shadow îngenunche, punându-şi capul în poala ei, sorbindu-i mirosul îmbătător de femeie a junglei. Deveni conştient în vis de erecţia sa din realitate, de chestia rigidă, monstruoasă, dureroasă în tăria ei ca şi erecţiile pe care le avea când era băiat, când se prăbuşea în pubertate, fără să ştie despre ce
era vorba, ci doar că îl speriau.
Se trase înapoi şi privi în sus, dar nu văzu faţa femeii.
Gura lui o căuta pe a ei, iar buzele ei erau moi. Mâinile lui cuprinseră sânii femeii şi se plimbară pe netezimea mătăsoasă a pielii ei, găsind şi mângâind blana ce-i ascundea talia, strecurându-se în despicătura ei minunată, care se încălzi, se umezi şi se deschise pentru el ca o floare…
Femeia torcea lângă el, cuprinsă de extaz, cu mâna pe membrul lui, mângâindu-l… Shadow aruncă cearşaful într-o parte şi se rostogoli peste ea, despărţindu-i pulpele cu mâna, în timp ce ea îl conduse între picioarele ei, unde împinse puţin şi…
Se trezi apoi în celula sa din închisoare, împreună cu ea, şi el o săruta cu patimă. Femeia îl strângea în braţe, îşi înfăşurase picioarele în jurul picioarelor lui, ca să-l ţină mai strâns, să nu poată ieşi din ea, cu toate că el nu-şi dorea asta…
Nu sărutase niciodată buze atât de moi. Nu ştia că existau în lume buze atât de moi. Însă limba ei era aspră, o simţea frecându-se de limba lui.
„Cine eşti?” o întrebă el.
Femeia nu-i răspunse, ci se mulţumi să-l răstoarne pe spate, şi dintr-o mişcare îl încălecă şi începu să-l călărească.
Nu, nu să-l călărească: să se strecoare spre el printr-o serie de văluriri mătăsoase, fiecare dintre ele fiind mai puternică
decât cea dinaintea ei, prin izbituri, lovituri şi ritmuri care se zdrobeau de mintea şi de trupul lui aşa cum valurile provocate de vânt pe lac se spărgeau de ţărm. Unghiile ei, ascuţite ca nişte ace, îi străpungeau pieptul, i-l sfâşiau, dar el nu simţea durere, doar plăcere, totul fusese transmutat, printr-un fel de alchimie, în momente de plăcere deplină.
Shadow se străduia să se regăsească, se străduia să
vorbească, cu mintea plină de dune de nisip şi de vântul deşertului.
„Cine eşti?” întrebă el din nou, gâfâind.
Ea îl privi cu ochi de culoarea chihlimbarului întunecat, apoi îşi puse gura peste a lui şi-l sărută la rândul ei cu patimă, îl sărută atât de complet şi de profund, încât acolo,
pe podul de peste lac, în celula din închisoare, în patul din clădirea pompelor funebre din Cairo, Shadow fu gata să
termine. Se simţea ca un zmeu purtat de un uragan, dorind să nu ajungă la extaz, să nu explodeze, să nu termine niciodată. Se stăpâni. Trebuia s-o avertizeze.
„Soţia mea, Laura… O să te omoare.”
„Pe mine n-o să mă omoare”, îi răspunse ea.
Un fragment aiuritor îi apăru din senin în minte: în Evul Mediu se spunea că o femeie care stă deasupra va da naştere unui episcop. Şi poziţia aceea se numea „a încerca un episcop”…
Dorea să-i cunoască numele, dar nu îndrăznea s-o întrebe şi a treia oară, iar ea îşi apăsă pieptul pe pieptul lui şi el îi simţi sfârcurile; ea îl apăsa, ceva îl apăsa acolo jos în interiorul ei, iar de data asta nu mai călărea, nu mai plutea, ci senzaţia îl înhăţă, îl roti şi-l rostogoli, iar el se arcui şi se împinse în ea cât de profund îşi putea imagina, de parcă ar fi fost, într-un fel, părţi ale aceleaşi fiinţe, gustând, bând, rezistând, dorind…
„Dă-i drumul”, zise ea, într-un mormăit felin. „Dă-mi-o.
Dă-i drumul.” Iar el termină, cuprins de spasme şi dezagregându-se, cu mintea lichefiată, apoi sublimându-se lent dintr-o stare în următoarea. Reuşi cumva în momentul acela de sfârşit să respire şi simţi un curent de aer curat ce pătrundea în străfundul plămânilor săi. Îşi dădu seama că-şi ţinuse răsuflarea foarte mult timp. Cel puţin trei ani. Poate chiar mai mult.
„Acum odihneşte-te”, zise ea, şi-i sărută pleoapele cu buzele ei moi. „Nu te mai sinchisi.”
Somnul pe care-l dormi după aceea fu profund, fără vise şi liniştitor, iar Shadow se cufundă în el.
Lumina era ciudată. Se uită la ceas şi văzu că era ora şase şi patruzeci şi cinci de minute dimineaţa. Afară era încă
întuneric, cu toate că încăperea se umpluse de o luminozitate de un albastru-deschis. Shadow se dădu jos din pat. Ştia că
purtase pijama atunci când se culcase, dar acum era gol şi simţea pe piele aerul rece. Se duse la fereastră şi o închise.
În timpul nopţii ninsese, şi se aşternuse un strat de zăpadă de vreo cincisprezece centimetri, poate chiar mai mult. Colţul de oraş pe care-l putea vedea Shadow prin fereastră, murdar şi dărăpănat, se transformase în ceva curat, care arăta altfel: casele nu mai erau părăsite şi uitate, ci îngheţate într-un fel de eleganţă. Străzile dispăruseră
