Domnul Ibis căută în buzunarul interior şi scoase un carnet. Îl răsfoi până găsi pagina potrivită şi citi o versiune în rezumat a vieţii lui Mad Sweeney.
Conform spuselor domnului Ibis, Mad Sweeney îşi începuse viaţa cu mai mult de trei mii de ani în urmă; ca paznic al stâncii sacre dintr-o poiană irlandeză micuţă.
Domnul Ibis le povesti despre iubirile lui Mad Sweeney, despre vrajbele sale, despre nebunia care-i dădea putere („o versiune ulterioară a basmului se mai povesteşte încă, cu toate că natura sacră a multora dintre versuri a fost uitată”), despre venerarea şi adorarea din propria-i ţară, care s-a transformat treptat în respect reţinut şi, în cele din urmă, în amuzament. Le spuse povestea fetei din Bantry care a venit
în Lumea Nouă şi care a adus cu ea credinţa în Mad Sweeney, spiriduşul, pentru că-l văzuse într-o noapte, lângă
baltă, iar el îi zâmbise şi-i spusese pe nume. Ea ajunsese o imigrantă, venise în cala unei corăbii pline cu oameni care văzuseră cum cartofii li se transformau într-o mâzgă neagră, care văzuseră cum prietenii şi rudele mureau de foame, care visau o ţară a stomacurilor pline. Fata din golful Bantry visa să găsească un oraş în care o fată să poată câştiga suficient pentru a-şi aduce şi familia în Lumea Nouă. Mulţi dintre irlandezii care veneau în America se considerau catolici, chiar dacă nu cunoşteau nimic din catehism, chiar dacă
ştiau din religie doar poveştile despre Bean Sidhe, despre banshee, care vine să plângă lângă zidul casei în care urmează să între moartea, şi despre Saint Bride, care fusese cândva aceeaşi femeie, sub numele de Bridget sau Brigid, şi basmele despre Finn, despre Oisin, despre Conan cel Chel –
chiar şi despre spiriduşi, oamenii cei mici (şi asta era cea mai grozavă glumă a irlandezilor, pentru că spiriduşii din zilele acelea erau cei mai înalţi dintre locuitorii mlaştinilor)…
Domnul Ibis le povesti toate astea şi încă multe altele în noaptea aceea, în bucătărie. Umbra sa de pe perete era ghemuită, ca a unei păsări, iar în timp ce whisky-ul curgea în valuri, Shadow îşi imagină că vede capul unei imense păsări de apă, cu cioc lung şi curbat… şi pe la mijlocul celui de-al doilea pahar, Mad Sweeney începu să strecoare atât amănunte cât şi obscenităţi în povestea lui Ibis („… uite ce fel de fată era, cu sâni de culoarea smântânii şi plini de pistrui, cu vârfuri ca rozul roşcat al răsăritului dintr-o zi în care plouă cu găleata înainte de zori dar care este splendidă la cină…”), iar apoi Sweeney încercă să explice cu ambele mâini istoria zeilor din Irlanda, care veniseră în valuri succesive, din Galia, din Spania şi din fiecare loc afurisit, şi transformaseră zeii anteriori în troli, în zâne şi în alte făpturi afurisite, până când sosise însăşi Sfânta Mamă Biserica şi fiecare zeu din Irlanda se transformase în zână sau sfânt sau rege mort…
Domnul Ibis îşi lustrui ochelarii cu ramă aurie şi explică
agitându-şi un deget – vorbind mai clar şi mai precis ca de
obicei, ceea ce-l făcu pe Shadow să-şi dea seama că este beat (cuvintele şi sudoarea care i se adunase pe frunte în încăperea aceea rece erau singurele indicii ale beţiei sale) – că
el era un artist şi că poveştile sale nu trebuiau luate în considerare ad literam, ci drept creaţii imaginare, mai adevărate încă decât adevărul, iar Mad Sweeney zise „O să-ţi arăt eu creaţie imaginară, pumnul meu o să-ţi creeze imaginar figura”, iar domnul Jacquel îşi arătă dinţii şi mârâi la Sweeney, un mârâit de câine uriaş care nu umblă după
bătaie, dar care poate întotdeauna încheia lupta sfâşiindu-ţi gâtul, iar Sweeney înţelese mesajul, se aşeză la loc şi-şi umplu din nou paharul.
— Ţi-ai amintit cum am făcut trucul cu moneda? îl întrebă
el pe Shadow, rânjind.
— Nu.
— Poţi să ghiceşti, îi propuse Mad Sweeney, cu buzele purpurii şi cu ochii săi albaştri înceţoşaţi. Eu o să-ţi spun dacă-i rece sau fierbinte.
— E vorba de palmare? întrebă Shadow.
— Nu-i.
— E vorba de un dispozitiv? Ceva din mânecă sau din altă
parte, care aruncă monede, iar tu le prinzi?
— Nu-i nici asta. Mai vrea cineva whisky?
— Am citit într-o carte despre modul în care poţi să-ţi acoperi palma cu latex, făcând o pungă de culoarea pielii, ca să ascunzi în ea monede.
— Trist priveghi pentru Marele Sweeney, care a zburat ca o pasăre peste toată Irlanda şi a mâncat creson în nebunia sa!
Acum e mort şi nu-l jelesc decât o pasăre, un câine şi un idiot!
— Nu mai am nicio idee, zise Shadow. Probabil că le luai de nicăieri.
Ar fi dorit să fie sarcastic, însă văzu expresia de pe figura lui Sweeney şi exclamă:
— Asta făceai! Le luai de nicăieri!
— Nu chiar de nicăieri, zise Mad Sweeney. Dar cam asta-i ideea. Le luam din vistierie.
— Vistierie… mormăi Shadow, începând să-şi amintească.
Da.
— Trebuie doar s-o ai în minte şi atunci poţi să iei din ea.
E comoara soarelui. Se află acolo atunci când peste lume se întinde curcubeul. Sau atunci când e eclipsă sau în timp de furtună.
Şi-i arătă lui Shadow cum se face.
De data asta, Shadow ţinu minte.
Pe Shadow îl durea capul şi îşi simţea limba ca şi cum ar fi fost făcută din hârtie de prins muşte. Se uită, mijindu-şi ochii, la lumina strălucitoare a zilei. Adormise cu capul pe masa din bucătărie. Era îmbrăcat, dar la un moment dat îşi scosese cravata cea neagră.
Cobori pe scări, se duse în morgă şi fu uşurat – dar nu surprins – să descopere că John Doe stătea tot pe masa de îmbălsămare. Shadow luă sticla goală de Jameson Gold dintre degetele cadavrului, care fuseseră cuprinse de înţepeneala morţii, şi o aruncă. Auzi pe cineva mergând prin casă.
Când se întoarse, îl găsi pe domnul Wednesday stând la masa din bucătărie. Mânca salata de cartofi care rămăsese într-o cutie de plastic, folosind o lingură de plastic. Purta un costum cenuşiu-închis, o cravată la fel de cenuşie şi o cămaşă albă, iar soarele dimineţii se reflecta în acul de cravată din argint, care avea forma unui copac. Când îl văzu pe Shadow, îi zâmbi.
— Shadow, băiete, mă bucur să te văd. Credeam că o să
dormi o veşnicie.
