— De ce nu te duci la bibliotecă? Acolo-s oameni buni, dar cam ocupaţi cu vânzările din stocul bibliotecii, care au loc săptămâna asta. Ţi-am arătat unde-i biblioteca, nu-i aşa?

Shadow dădu din cap şi-şi luă rămas-bun. Regreta că nu-i venise ideea cu biblioteca. Se urcă în maşina lui purpurie, o luă pe Strada Principală, spre sud, ocolind lacul pe la capătul său, şi ajunse la clădirea în formă de castel ce găzduia biblioteca municipală. Intră înăuntru. Un indicator arăta spre subsol. Pe el scria VÂNZĂRI DIN BIBLIOTECĂ.

Biblioteca propriu-zisă se afla la parter. Shadow îşi scutură

zăpada de pe picioare.

O femeie prost dispusă, cu buze strânse şi rujate în stacojiu, îl întrebă dacă-l poate ajuta cu ceva.

— Cred că mai întâi trebuie să-mi fac o legitimaţie pentru bibliotecă, răspunse Shadow. Apoi aş vrea să aflu cât mai multe despre păsările tunetului.

Femeia îl puse să completeze un formular, apoi îi spuse că

va dura o săptămână până când îşi va putea primi legitimaţia. Shadow se întrebă dacă nu cumva aveau nevoie de o săptămână pentru a se asigura că nu este căutat de alte biblioteci din America pentru nerestituirea cărţilor.

Cunoscuse un bărbat în închisoare care fusese închis pentru că furase cărţi din biblioteci.

„Pare ceva destul de dur”, se amuzase Shadow, când bărbatul îi povestise pentru ce se afla acolo.

„Cărţi în valoare de o jumătate de milion de dolari”, replicase bărbatul, mândru. Numele lui era Gary McGuire.

„Mai ales cărţi rare şi vechi din biblioteci şi universităţi. Au găsit un depozit întreg plin până în tavan. M-au condamnat imediat.”

„De ce le-ai luat?” îl întrebase Shadow.

„Le doream”, răspunsese Gary.

„Dumnezeule… Cărţi de o jumătate de milion de dolari…”

Gary îi aruncase un rânjet, apoi coborâse vocea şi spusese

„Asta se afla numai în depozitul pe care l-au găsit. Garajul din San Clemente cu lucrurile într-adevăr bune n-a fost găsit nici acum.”

Gary murise în închisoare, când „prefăcătoria” şi „lenea”

despre care vorbiseră cei de la infirmerie s-au dovedit a fi o ruptură de apendice. Acum, în biblioteca din Lakeside, Shadow se surprinse gândindu-se la un garaj din San Clemente plin de cutii cu cărţi rare, bizare, frumoase care putrezesc, îngălbenite şi veştejite şi mâncate de mucegai şi de insecte în întuneric, aşteptând pe cineva care nu va mai veni vreodată să le elibereze.

„Credinţele şi tradiţiile nativilor americani” se aflau pe un singur raft, într-un turn al clădirii ca un castel. Shadow alese câteva cărţi şi se aşeză pe un scaun de lângă fereastră. După

câteva minute, află că păsările tunetului erau nişte păsări mitice gigantice care trăiau pe vârfurile munţilor, care aduceau fulgerele şi care fâlfâiau din aripi ca să producă

tunetele. Mai citi că existau anumite triburi care credeau că

păsările tunetului făcuseră lumea. Altă jumătate de oră de citit nu-i aduse alte informaţii. În indexul cărţilor nu găsi nicio menţiune despre pietrele vulturului.

Shadow tocmai aşeza la loc în raft ultima dintre cărţi, când îşi dădu seama că-l priveşte cineva. Cineva mic şi serios se uita la el, de după colţul rafturilor solide. Când se întoarse să

vadă cine-l urmărea, figura dispăru. Shadow îi întoarse spatele băiatului, apoi aruncă o privire înapoi, ca să vadă

dacă-i urmărit în continuare.

Avea în buzunar dolarul cu Statuia Libertăţii. Îl scoase şi-l ţinu în mâna dreaptă, asigurându-se că băiatul îl vedea. Apoi îl ascunse după un deget în mâna stângă, îşi arătă ambele mâini goale, duse mâna stângă la gură şi tuşi, lăsând moneda să cadă din mâna stângă în cea dreaptă.

Băiatul îl privi cu ochii holbaţi şi fugi, apoi se întoarse după câteva momente trăgând-o după el pe Marguerite Olsen, care se uită bănuitoare la Shadow şi-i zise, încruntată:

— Bună ziua, domnule Ainsel. Leon spune că aţi făcut trucuri magice pentru el.

— Doar un pic de prestidigitaţie, doamnă.

— Vă rog, nu mai faceţi asta, spuse ea.

— Îmi cer scuze. Voiam doar să-l distrez.

Ea îşi clătină capul, în semn de dezaprobare. Shadow schimbă subiectul:

— N-am apucat să vă mulţumesc pentru sfaturile privind încălzirea apartamentului. Acum e cald acolo ca într-un cuptor.

— Foarte bine, răspunse ea, fără să-şi schimbe expresia.

— Aveţi o bibliotecă drăguţă.

— Clădirea-i minunată. Dar oraşul are nevoie de ceva mai eficient şi mai puţin frumos. Vă duceţi la subsol pentru vânzare?

— Nu intenţionam.

— Ar trebui să vă duceţi. E pentru o cauză bună.

Eliberează rafturile şi aduce bani pentru cărţi noi şi calculatoare, de care are nevoie secţiunea pentru copii. Dar cel mai bine ar fi să construim mai repede o bibliotecă nouă.

— Atunci o să mă duc.

— Mergeţi în hol şi de acolo coborâţi pe scară. Mă bucur că

v-am văzut, domnule Ainsel.

— Spuneţi-mi Mike.

Femeia nu-i răspunse, îl luă pe Leon de mână şi-l duse în secţiunea pentru copii.

— Mamă, îl auzi Shadow pe Leon spunând, n-a fost presă

agitaţiei N-a fost! Am văzut banul dispărând şi apoi căzându-i din nas! Am văzut!

Un portret în ulei al lui Abraham Lincoln îl privea de pe perete. Shadow coborî pe scara de marmură şi din lemn de stejar până în subsolul bibliotecii şi intră pe uşă într-o încăpere mare, plină de mese, fiecare masă fiind acoperită cu tot felul de cărţi, aranjate la întâmplare şi fără discriminare: ediţii ieftine şi cartonate, ficţiune şi nonficţiune, reviste şi enciclopedii zăceau una lângă alta, cu cotorul în sus sau în jos.

Shadow se duse în spatele camerei, unde se găsea o masă

acoperită cu volume legate în piele, ce păreau vechi, fiecare având scris cu alb pe cotor un număr de catalog.