— E un oraş bun. N-am prea multe necazuri. Pot să prind întotdeauna pe cineva care depăşeşte viteza legală în interiorul oraşului – şi ăsta-i un lucru bun, din moment ce leafa îmi e plătită din amenzi. În serile de vineri sau de sâmbătă găseşti indivizi care se îmbată şi-şi bat perechea –
iar vinovaţii sunt de ambele sexe, te rog să mă crezi. Bărbaţi şi femei. Dar aici e un oraş liniştit. Oamenii mă cheamă
atunci când cineva şi-a uitat cheile în maşină. Când latră
vreun câine. În fiecare an sunt prinşi vreo doi puşti de liceu care au ascuns marijuana în rufărie. Cazuri grave din punct de vedere legal n-au fost aici de vreo cinci ani, de când Dan Schwartz s-a îmbătat şi şi-a împuşcat rulota, apoi a pornit pe Strada Principală în scaunul lui cu rotile, agitându-şi puşca şi strigând că o să tragă în oricine îi va sta în cale, pentru ca nimeni să nu-l împiedice să ajungă pe autostradă. Cred că
voia să se ducă la Washington, ca să-l împuşte pe preşedinte.
Mă apucă râsul de fiecare dată când mă gândesc la Dan –
mergând pe autostradă în scaunul lui cu rotile, având în spate un panou pe care scria DELINCVENTUL MEU JUVENIL
O REGULEAZĂ PE STUDENTA TA ONORABILĂ. Îţi aminteşti, Mabel?
Femeia dădu din cap, strângând din buze. Se părea că ei povestea nu i se părea la fel de amuzantă ca lui Mulligan.
— Şi ce-ai făcut? întrebă Shadow.
— Am discutat cu el. Mi-a dat puşca. A dormit la închisoare. Dan nu-i băiat rău, era doar beat şi supărat.
Shadow îşi plăti micul dejun şi, în ciuda protestelor cam cu jumătate de gură ale lui Chad, plăti şi ambele ciocolate.
Henning’s Farm and Home Supplies era o clădire de mărimea unui depozit, aflată în sudul oraşului, unde se vindeau de toate, de la tractoare la jucării (jucăriile, împreună cu ornamentele de Crăciun, se vânduseră deja).
Magazinul era plin de cei care-şi făceau cumpărăturile de după Crăciun. Shadow o recunoscu pe cea mai tânără dintre fetele care stătuseră în faţa lui în autobuz. Fata se ţinea după părinţii ei. Shadow îi făcu semn cu mâna, iar ea îi oferi, ezitând, un zâmbet cu benzi de cauciuc albastru. Shadow se întrebă cum va arăta fata aceea peste zece ani.
Probabil la fel de frumoasă precum casiera de la Henning’s Farm and Home, care îi scană cumpărăturile cu un dispozitiv manual şi care părea în stare să scaneze şi un tractor, dacă
ar fi venit cineva cu un asemenea lucru.
— Zece perechi de indispensabili. Vă încotoşmănaţi, comentă fata, care arăta ca o vedetă de cinematograf.
Shadow se simţi din nou ca la cincisprezece ani, incapabil să-şi găsească vorbele, ca un nătâng. Nu zise nimic în timp ce casiera îi scana cizmele termice, mănuşile, puloverele şi haina matlasată cu fulgi de gâscă.
Nu avea niciun chef să plătească folosind cartea de credit pe care i-o dăduse Wednesday ca s-o testeze. Nu putea să
facă asta din moment ce şeful poliţiei era alături, aşa că plăti totul cu bani-gheaţă. Apoi îşi luă bagajele şi se duse la toaletă. Se întoarse de acolo îmbrăcat cu multe dintre
cumpărăturile sale.
— Arăţi bine, tipule, îi zise Mulligan.
— Cel puţin îmi ţin de cald, îi răspunse Shadow, iar când ajunseră afară, în parcare, simţea că trupul său avea suficientă căldură, cu toate că vântul rece îi ardea pielea fetei.
La invitaţia lui Mulligan, îşi puse sacoşele cu cumpărături pe bancheta din spatele maşinii de poliţie şi călători pe scaunul din faţă, din dreapta şoferului.
— Şi cu ce te ocupi, domnule Ainsel? întrebă şeful poliţiei.
Eşti un tip solid. Ce profesie ai? O s-o practici în Lakeside?
Inima lui Shadow începu să bată mai tare, dar vocea îi rămase calmă.
— Lucrez pentru unchiul meu. Cumpără şi vinde tot felul de lucruri, prin toată ţara. Eu fac munca brută.
— Te plăteşte bine?
— Facem parte din aceeaşi familie. Ştie că nu-l fur. Şi învăţ câte ceva despre comerţ. Până o să-mi dau seama ce vreau să fac cu adevărat.
Cuvintele alunecaseră convingătoare din gura lui, se strecuraseră ca un şarpe. În clipa aceea ştia totul despre Mike Ainsel şi-i plăcea de Mike Ainsel. Mike Ainsel nu avusese problemele pe care le avusese Shadow. Ainsel nu fusese căsătorit. Mike Ainsel nu fusese interogat niciodată
într-un marfar, de către domnul Wood şi domnul Stone.
Televizorul nu-i vorbise niciodată lui Mike Ainsel („Vrei să
vezi ţâţele lui Lucy?” întrebă o voce în mintea sa). Mike Ainsel nu avusese coşmaruri şi nu credea că vine furtuna.
Shadow îşi umplu coşul la Dave’s Finest Food: lapte, ouă, pâine, mere, brânză, prăjituri. Doar ceva de mâncare.
O să facă adevăratele cumpărături mai târziu. În timp ce Shadow mergea prin magazin, Chad Mulligan saluta oamenii şi îl prezenta pe nou-venit.
— Acesta este Mike Ainsel, stă în apartamentul care rămăsese gol din casa bătrânului Pilsen. Cel din spate.
Shadow nu încerca să ţină minte numele. Se mulţumea să
strângă mâini şi să zâmbească. Transpirase puţin în magazinul bine încălzit, îmbrăcat cum era cu hainele etanşe
pe care abia le cumpărase.
