— Dacă o să-ţi tai gâtul, zise Shadow, încercând să-l înveselească, s-ar putea să nu te doară…

— O să mă doară. Chiar şi pe cei de felul meu îi doare.

Dacă te mişti şi acţionezi în lumea materială, atunci lumea materială acţionează asupra ta. Rănile dor, aşa cum lăcomia te îmbată şi pofta te arde. Nu murim uşor, şi mai mult ca sigur nu murim bine, dar putem muri. Dacă am fi încă iubiţi şi ţinuţi minte, s-ar ivi ceva asemănător nouă, care ne-ar lua locul, iar toată povestea asta blestemată ar începe din nou.

Dar dacă suntem uitaţi, suntem terminaţi.

Shadow nu ştia ce să spună. Întrebă:

— De unde mă suni?

— Nu-i treaba ta.

— Eşti beat?

— Încă nu. Mă tot gândesc la Thor. Nu l-ai cunoscut. Un tip solid, ca tine. Cu suflet bun. Nu era un tip sclipitor, dar

îşi dădea şi cămaşa de pe el, dacă i-o cereai. S-a sinucis. Şi-a vârât ţeava puştii în gură şi şi-a făcut capul ţăndări. În 1932, la Philadelphia. Aşa trebuie să moară un zeu?

— Îmi pare rău.

— Fiule, tu nu dai doi bani pe el, iar el era exact ca tine –

mare şi prost.

Wednesday se opri din vorbit şi începu să tuşească.

— Ce nu merge? întrebă Shadow, pentru a doua oară.

— Au luat legătura cu mine.

— Cine?

— Inamicul.

— Şi?

— Vor să stabilim un armistiţiu. Să discutăm condiţiile de pace. Fiecare să-şi vadă de treburile lui.

— Şi ce se întâmplă acum?

— Acum beau cafea proastă cu găoazele moderne într-o sală masonică din Kansas City.

— Bine. Vii să mă iei sau ne întâlnim undeva?

— Rămâi unde eşti şi stai potolit. Fereşte-te de necazuri. Ai înţeles?

— Dar…

Se auzi un clic, apoi linia telefonică muri şi rămase moartă. Nu venea niciun ton, dar acesta nu venise niciodată.

Avea o grămadă de timp de pierdut. Conversaţia cu Wednesday îl lăsase pe Shadow într-o stare nelinişte. Se ridică, intenţionând să se plimbe, dar începuse deja să se însereze, aşa că se aşeză la loc.

Luă Procesele-verbale ale Consiliului Municipal din Lakeside în perioada 1872-1884 şi începu să dea paginile, privind tipăritura măruntă fără s-o citească, oprindu-se uneori să se uite mai atent dacă-i sărea ceva în ochi.

Află că în iulie 1874 consiliul municipal era îngrijorat din cauza numărului mare de tăietori de copaci străini care veniseră în oraş. Urma să se construiască o operă, la intersecţia dintre Third Street şi Broadway. Era de aşteptat ca necazurile care duseseră la zăgăzuirea Pârâului Morii să

înceteze după ce valea pârâului va fi devenit un lac. Consiliul autorizase plata a şaptezeci de dolari către domnul Samuel

Samuels şi a optzeci şi cinci de dolari către domnul Haikki Salminen, drept compensaţie pentru pământul lor şi pentru cheltuielile implicate de mutarea domiciliului lor din zona ce urma să fie inundată.

Lui Shadow nu-i trecuse prin minte până atunci că lacul ar fi fost făcut de mâna omului. De ce să numeşti un oraş

Lakeside dacă lacul începuse prin a fi un pârâu? Citi mai departe şi descoperi că un domn Hinzelmann, originar din Hüdemuhlen, Brunswick, condusese proiectul de construire a lacului, iar municipalitatea îi dăduse 370 de dolari pentru proiect, restul fondurilor urmând să fie strânse prin subscripţie publică. Shadow rupse o fâşie dintr-un şerveţel de hârtie şi-l puse în volum, ca semn de carte. Îşi imagina bucuria cu care va vedea Hinzelmann referirea la bunicul său. Se întrebă dacă bătrânul ştia că familia sa jucase un rol important în construirea lacului. Apoi răsfoi mai departe cartea, căutând şi alte referiri la proiectul de amenajare a lacului.

Acesta fusese inaugurat printr-o ceremonie, în primăvara anului 1876, ca o avanpremieră la sărbătorirea centenarului oraşului. Consiliul municipal adusese mulţumiri domnului Hinzelmann.

Shadow se uită la ceas. Era ora cinci şi jumătate. Se duse în baie, se bărbieri, îşi pieptănă părul, îşi schimbă hainele.

Trecură şi ultimele cincisprezece minute. Îşi luă vinul şi planta, apoi ieşi din apartament.

Uşa alăturată se deschise de îndată ce ciocăni. Marguerite Olsen arăta la fel de neliniştită ca el. Luă sticla de vin şi ghiveciul cu planta şi-i mulţumi. Televizorul era pornit, cuplat la video, iar pe ecran se vedea Vrăjitorul din Oz. Filmul era încă la început, în sepia, Dorothy se afla încă în Kansas, stătea cu ochii închişi în rulota profesorului Marvel, pe când ticălosul cel bătrân pretindea că-i citeşte gândurile iar tornada care avea s-o smulgă din lumea ei se apropia. Leon stătea în faţa televizorului, jucându-se cu o maşinuţă de pompieri. Când îl văzu pe Shadow, pe figură îi apăru o expresie de încântare. Se ridică şi fugi până în camera din spate, de unde se întoarse triumfător cu o monedă de un

sfert de dolar în mână.

— Priveşte, Mike Ainsel! strigă el, apoi strânse mâinile şi se prefăcu că ia moneda în mâna dreaptă, pe care o deschise larg. Am făcut-o să dispară, Mike Ainsel!

— Ai făcut-o, consimţi Shadow. După ce-o să mâncăm, dacă mămica ta va fi de acord, o să-ţi arăt cum să faci mai bine trucul ăsta.

— Puteţi să-l faceţi chiar acum, zise Marguerite. O

aşteptăm pe Samantha. Am trimis-o după smântână. Nu credeam că o să dureze atât de mult timp.

Ca şi cum i-ar fi răspuns, pe palierul de lemn se auzi zgomot de paşi şi cineva deschise uşa. Shadow n-o recunoscu în prima clipă, apoi fata zise:

— N-am ştiut de care voiai, cu calorii sau cu gust de lipici pentru tapet, aşa că am cumpărat cu calorii.

Atunci o recunoscu – era fata întâlnită în drum spre Cairo.

— Foarte bine, zise Marguerite. Sam, ţi-l prezint pe vecinul meu, Mike Ainsel. Mike, ea e Samantha Black Crow, sora mea.

„Nu te cunosc”, îşi zise Shadow cu disperare. „Nu m-ai întâlnit niciodată. Suntem complet străini.” încercă să-şi aducă aminte cum făcuse când se gândise la zăpadă, cât de uşor şi de simplu fusese atunci. Acum era disperat. Întinse mâna şi zise:

— Mă bucur să vă cunosc.

Fata clipi şi se uită la el, avu un moment de ezitare, apoi îl recunoscu şi zâmbi.

— Salut, zise ea.