— Salut, scumpule, mi-e dor de tine.

Era convins că nu mai auzise niciodată vocea aceea. Dar o cunoştea. Era sigur că o cunoştea…

„Dă-i drumul”, îi şopti în minte vocea răguşită, ca într-un vis. „Dă-i drumul”…

— Scumpule, cine era fata pe care ai sărutat-o? Vrei să mă

faci geloasă?

— Suntem numai prieteni, îi răspunse Shadow. Cred că

încerca să dovedească ceva. De unde ştii că m-a sărutat?

— Am ochi pretutindeni unde merg oamenii mei, zise ea.

Să ai grijă, dragule…

Urmă un moment de tăcere, apoi domnul Ibis luă telefonul şi spuse:

— Mike?

— Da.

— Nu reuşesc să dau de unchiul tău. Se pare că telefonul lui e blocat. Voi încerca să transmit un mesaj mătuşii tale Nancy. Mult noroc!

Legătura se întrerupse.

Shadow rămase locului, aşteptând să se întoarcă Chad.

Stătea în biroul gol, dorindu-şi să aibă ceva care să-i distragă

atenţia. Fără niciun chef, luă din nou Procesele-verbale, deschise volumul undeva, pe la mijloc, şi începu să citească.

Un ordin care interzicea scuipatul pe trotuar şi pe podeaua clădirilor publice, precum şi aruncatul tutunului sub orice formă fusese aprobat în decembrie 1876, cu opt voturi contra patru.

Lemmi Hautala avea doisprezece ani şi „se părea că

plecase de acasă, cuprins de delir”, pe 13 decembrie 1876.

„S-a început imediat căutarea, dar ea a fost împiedicată de zăpadă, care-i orbitoare” Consiliul votase în unanimitate să

se transmită condoleanţe familiei Hautala.

Focul de la grajdurile lui Olsen, din săptămâna următoare, fusese stins fără să fie rănit sau ucis cineva, om sau cal.

Shadow se uită la coloanele tipărite. Nu mai găsi nicio menţiune a lui Lemmi Hautala.

Apoi, mai mult din instinct, Shadow dădu paginile până

când ajunse la iarna anului 1877. Găsi ceea ce căuta, menţionat în procesul-verbal din ianuarie. Jessie Lovat, a cărei vârstă nu era menţionată, „un copil negru”, dispăruse în noaptea de 28 decembrie. Se credea că fusese „răpită de aşa-zişi negustori ambulanţi”. Familiei Lovat nu-i fuseseră

transmise condoleanţe.

Shadow cerceta procesele-verbale din iarna anului 1878

când Chad Mulligan bătu la uşă şi intră, arătând ruşinat, ca un copil care aduce acasă un carnet cu note proaste.

— Domnule Ainsel, zise el, Mike… Îmi pare foarte rău. Mie îmi placi. Dar asta nu schimbă situaţia, ştii?

Shadow îi spuse că ştie.

— N-am de ales, trebuie să te arestez pentru că n-ai respectat obligaţiile ce-ţi reveneau în urma eliberării condiţionate.

Apoi Mulligan îi citi drepturile. Completă o grămadă de hârtii. Îi luă amprentele lui Shadow. Apoi îl conduse jos, în hol, la intrarea în închisoarea comitatului, situată în cealaltă

parte a clădirii.

Acolo se aflau o masă lungă şi mai multe uşi, precum şi două celule cu gratii. Una dintre celule era ocupată – un bărbat dormea pe un pat de ciment, acoperit cu o pătură

subţire. Cealaltă era goală.

În spatele mesei se afla o femeie somnoroasă în uniformă

cafenie, ce urmărea o emisiune a lui Jay Leno la un televizor portabil alb. Femeia luă hârtiile lui Chad şi semnă de primire pentru Shadow. Chad rămase acolo şi completă alte hârtii.

Femeia veni de dincolo de masă, îl controlă pe Shadow, îi luă

tot ce avea – portofel, monede, cheile de la uşă, cartea, ceasul

– şi puse lucrurile pe masă, apoi îi dădu o pungă de plastic cu haine portocalii şi-i spuse să se ducă în celula liberă şi să

se schimbe. Putea să-şi păstreze lenjeria şi şosetele. Shadow se duse acolo şi îmbrăcă hainele portocalii. În celulă mirosea înfiorător. Pe spatele bonetei portocalii puse pe cap scria ÎNCHISOAREA COMITATULUI LUMBER, cu litere mari, negre.

Toaleta de metal din celulă era înfundată şi se umpluse până la margine cu un terci cafeniu de fecale lichide şi urină

de culoarea berii.

Shadow se întoarse, îi dădu femeii hainele sale, iar femeia le puse într-un sac de plastic, împreună cu celelalte lucruri.

Îl rugă apoi să semneze pentru ele. Shadow semnă cu numele „Mike Ainsel”, deşi îşi dădea seama că se gândeşte deja la Mike Ainsel ca la cineva de care se ataşase îndeajuns de mult în trecut, dar pe care nu îl va mai reîntâlni în viitor.

Înainte să i-l dea femeii, îşi cercetase portofelul şi spusese:

— Să aveţi grijă de el. Toată viaţa mea se află acolo.

Femeia îi luase portofelul şi-l asigurase că la ei va fi în siguranţă. Îl întrebase pe Chad dacă nu-i aşa, iar Chad, care tocmai termina de completat hârtiile, spusese că Liz avea

dreptate, că nu pierduseră până atunci niciun lucru de-al deţinuţilor.