— Nu plânge, surioară. N-o să te mănânce. O să te apăr.
Zeii noştri o să ne apere.
Dar Wututu continua să plângă şi mergea cu inima grea, simţind durerea, furia şi teama aşa cum numai un copil poate să le simtă, într-un fel crud şi copleşitor. Nu se simţea în stare să-i spună lui Agasu că n-o îngrijora posibilitatea de a fi mâncată de diavolii albi. Era convinsă că o să
supravieţuiască. Plângea de teamă că-l vor mânca pe fratele ei, iar ea nu era convinsă că-l poate apăra.
Au ajuns la un post comercial, iar acolo au rămas timp de zece zile. În dimineaţa celei de-a zecea zi au fost scoşi din coliba în care fuseseră închişi (şi care devenise foarte aglomerată în ultimele zile, pentru că veneau tot timpul oameni care aduceau alte şiruri de sclavi). Au fost conduşi spre port, iar Wututu a văzut corabia care urma să-i ia de acolo.
Prima dată se gândi că avea în faţă o corabie foarte mare, dar apoi îşi spuse că ambarcaţiunea era prea mică pentru ei toţi. Nava plutea liniştită pe apă. Barca navei venea şi pleca, ducând captivii pe corabie, unde li se puneau cătuşe şi erau conduşi de marinari pe punţile inferioare. Unii dintre marinari aveau pielea de culoarea cărămidei sau a pieilor tăbăcite, aveau nasuri ascuţite şi bărbi care-i făceau să arate ca nişte animale. Mulţi dintre marinari arătau ca oamenii din neamul gemenilor sau ca oamenii care-i aduseseră pe coastă.
Bărbaţii, femeile şi copiii fură despărţiţi şi siliţi să meargă în diferite părţi ale punţii pentru sclavi. Erau prea mulţi şi nu era loc pentru toţi, aşa că vreo zece oameni au fost legaţi în lanţuri pe puntea deschisă, sub locul în care-şi întindeau hamacurile oamenii din echipaj.
Wututu a fost pusă la un loc cu copiii, nu cu femeile. Nu fusese legată în lanţuri, ci doar încuiată într-o încăpere.
Agasu, fratele ei, a fost dus împreună cu bărbaţii, în lanţuri, într-un loc în care erau înghesuiţi ca heringii. Sub punte mirosea îngrozitor, deşi echipajul frecase podeaua după
ultima încărcătură. Duhoarea intrase în lemn: duhoare de teamă, de fiere, de diaree, de moarte, de febră, de nebunie, de ură. Wututu stătea în încăperea fierbinte, împreună cu ceilalţi copii. Simţea copii transpiraţi de fiecare parte. Un val făcu un băieţel să cadă peste ea, iar acesta se scuză într-o limbă pe care Wututu n-o înţelese. Fata încercă să-i zâmbească, prin semiîntuneric.
Corabia îşi ridică pânzele şi începu să alunece greoi pe apă.
Wututu se întreba cum arăta locul din care veneau oamenii albi (deşi niciunul dintre ei nu era cu adevărat alb; pentru că fuseseră arşi de soare şi de mare aveau pielea întunecată la culoare). Nu le mai ajungea hrana şi erau siliţi să vină tocmai în ţara ei ca să adune oameni pe care să-i mănânce? Sau ei urmau să fie o delicatesă, un fel deosebit, pentru nişte indivizi care mâncaseră tot felul de lucruri şi li se mai trezea apetitul doar când puneau în cratiţă nişte carne cu pielea neagră?
La o zi după ce părăsise portul, corabia nimeri într-o furtună, nu foarte puternică, dar punţile navei se zguduiau şi se legănau, iar mirosul de vomă se adăugă duhorii de urină, de fecale şi de teamă. Ploaia curgea peste ei prin răsuflătorile deschise în tavanul punţii sclavilor.
La o săptămână de la începutul călătoriei, când pământul nu se mai vedea, sclavilor li s-au scos lanţurile. Au fost avertizaţi că orice nesupunere va fi pedepsită mai rău decât îşi puteau imagina.
Dimineaţa, captivii mâncau fasole şi pesmeţi marinăreşti.
Fiecare primea câte o gură de suc de lămâie oţetit, suficient de acru pentru ca sclavii să se strâmbe, să tuşească şi să
scuipe; unii dintre ei gemeau şi se văitau în timp ce sucul de lămâie li se dădea cu lingura. Nu-l puteau scuipa, pentru că
dacă erau prinşi scuipându-l, erau biciuiţi sau bătuţi.
Seara primeau carne sărată de vită. Avea gust neplăcut şi pe suprafaţa cenuşie a cărnii se întindeau pete în toate culorile curcubeului. Asta fusese la începutul călătoriei. Pe măsură ce timpul trecea, carnea devenea şi mai rea.
Când puteau, Wututu şi Agasu stăteau împreună şi
vorbeau despre mama lor, despre casa lor şi despre prietenii lor de joacă. Uneori, Wututu îi spunea lui Agasu poveşti pe care le aflase de la mama lor, poveşti precum cea despre Elegba, cel mai şiret dintre zei, care era ochii Marelui Mawa şi urechile lumii, care-i aducea mesaje lui Mawa şi ducea înapoi răspunsurile lui Mawa.
Ca să înlăture monotonia călătoriei, marinarii îi puneau seara pe sclavi să le cânte şi să le danseze, ca în locurile lor natale.
Wututu avusese noroc că fusese pusă împreună cu copii.
Copiii fuseseră îngrămădiţi la un loc şi ignoraţi. Femeile nu erau la fel de norocoase. Pe unele corăbii, sclavele erau violate în repetate rânduri de echipaj, marinarii considerând că-i un drept al lor, de la sine înţeles. Pe corabia aceea lucrurile nu stăteau la fel, însă asta nu însemna că nu aveau loc violuri.
Vreo sută de bărbaţi, femei şi copii au murit în timpul călătoriei şi au fost aruncaţi în mare. Unii dintre captivii care fuseseră aruncaţi peste bord nu muriseră încă, dar răcoarea verde a oceanului le-a potolit febra, iar ei s-au scufundat şi au dispărut…
Wututu şi Agasu se aflau pe o corabie olandeză, dar ei nu ştiau acest lucru. Nava ar fi putut să fie, la fel de bine, britanică, portugheză, spaniolă sau franceză.
Marinarii negri de pe navă – care aveau pielea mai închisă
la culoare decât cea a lui Wututu – le spuneau captivilor unde să se ducă, ce să facă şi când să danseze. Într-o dimineaţă, Wututu remarcă faptul că unul dintre paznicii negri se uita la ea. În timp ce fata mânca, paznicul veni lângă
ea şi o privi atent, fără să spună nimic.
— De ce faci asta? îl întrebă fata. De ce-i slujeşti pe diavolii albi?
Bărbatul rânji, de parcă întrebarea ar fi fost lucrul cel mai amuzant pe care-l auzise în viaţa sa. Apoi se aplecă, până
când buzele lui aproape că atinseră urechea fetei. Simţind răsuflarea fierbinte în urechea ei, lui Wututu i se făcu dintr-odată rău.
— Dacă ai fi mai mare, te-aş face să ţipi de fericire cu
scula mea, îi şopti paznicul. Poate o să te fac să ţipi la noapte. Te-am văzut cât de bine dansezi.
Ea îl privi cu ochii ei căprui şi zise calmă, chiar zâmbitoare:
— Dacă o să mi-o bagi jos, o să ţi-o muşc cu dinţii de acolo. Eu sunt vrăjitoare şi am jos dinţi foarte ascuţiţi.
Fu încântată să vadă cum se schimbă expresia de pe figura bărbatului. Paznicul nu zise nimic şi plecă.
Vorbele ieşiseră din gura ei, dar nu fuseseră vorbele ei: ea nu le gândise, nici nu le rostise. Fata îşi dădu seama că
fuseseră cuvintele lui Elegba cel şiret. Mawu făcuse lumea, dar apoi, datorită şireteniei lui Elegba, îşi pierduse interesul pentru ea. Elegba cel deştept şi cu erecţie de oţel fusese cel care vorbise prin intermediul ei, cel care o călărise84 timp de o clipă. În noaptea aceea, fata aduse mulţumiri lui Elegba, înainte să se culce.
Mulţi dintre robi refuzau să mănânce. Fură biciuiţi până
