Se aşternu tăcerea. Atsula aruncă alte frunze în foc, iar fumul îi făcu să lăcrimeze.

Apoi Yanu se duse către capul de mamut, îşi puse pelerina peste umerii săi puternici şi-şi vârî capul în interiorul craniului. Vocea sa răsună:

— Trebuie să călătoriţi, zise Nunyunnini. Trebuie să vă

îndreptaţi către soare. Către locul din care răsare soarele, acolo veţi găsi pământuri noi, unde veţi fi în siguranţă. Va fi o călătorie lungă: luna se va umple şi se va goli, va muri şi va învia de două ori şi veţi întâlni vânători de sclavi şi fiare, dar eu vă voi conduce şi veţi fi în siguranţă dacă veţi merge către soare-răsare.

Atsula scuipă pe pământ şi zise:

— Nu!

Simţi că zeul se uită la ea şi zise din nou:

— Nu! Eşti un zeu rău dacă ne ceri aşa ceva. O să murim.

O să murim cu toţii şi cine o să te mai care în locuri înalte, cine o să-ţi ridice cortul şi o să-ţi ungă fildeşii cu grăsime?

Zeul nu zise nimic. Atsula şi Yanu schimbară locurile.

Figura lui Atsula se ivi printre oasele îngălbenite ale mamutului.

— Atsula nu are credinţă, zise Nunyunnini cu glasul Atsulei. Atsula va trebui să moară înainte ca voi să intraţi în ţara cea nouă, pentru ca voi să puteţi trăi. Aveţi încredere în mine: există pământuri în răsărit unde nu-s oameni.

Pământul acela va fi pământul vostru şi al copiilor voştri şi al copiilor copiilor voştri, pentru şapte generaţii şi de şapte ori şapte generaţii. Dacă n-ar fi fost lipsa de credinţă a Atsulei, laţi fi stăpânit veşnic. Mâine-dimineaţă strângeţi-vă corturile şi avutul şi porniţi către soare-răsare.

Iar Gugwei, Yanu şi Kalanu îşi plecară capetele şi recunoscură puterea şi înţelepciunea lui Nunyunnini.

Luna crescu şi scăzu, crescu şi scăzu încă o dată. Oamenii tribului mergeau către est, către soare-răsare, luptând împotriva vântului îngheţat care le amorţea pielea.

Nunyunnini îşi ţinu promisiunea: în timpul călătoriei nu pierdură niciun membru al tribului, cu excepţia unei femei însărcinate, dar femeile însărcinate aparţin lunii, nu lui Nunyunnini.

Trecură peste puntea de pământ.

Kalanu îi părăsise de când apăruse prima geană de lumină, ca să cerceteze drumul. Acum cerul era întunecat, iar Kalanu nu se întorsese încă, dar noaptea era plină de lumini, de luciri şi de licăriri, care se vânturau, pulsau şi colindau, albe, verzi, violete sau roşii. Atsula şi oamenii ei mai văzuseră Luminile Nordului, dar întotdeauna le fusese frică de aceste lumini, iar acum arătau cum nu le mai văzuseră vreodată.

Kalanu se reîntoarse, în timp ce luminile de pe cer se strângeau şi se desfăceau.

— Uneori simt că, dacă-mi întind braţele, aş putea să cad în cer, îi zise ea Atsulei.

— Asta pentru că eşti cercetaş, zise Atsula, preoteasa.

Când o să mori ai să cazi în cer şi ai să devii o stea, ca să ne conduci aşa cum ne-ai condus şi în viaţă.

— În est sunt culmi de gheaţă, culmi înalte, zise Kalanu, care-şi purta părul negru ca pana corbului lung, aşa cum şi-l purtau bărbaţii. Putem să ne urcăm pe ele, dar va dura multe zile.

— Trebuie să ne conduci în siguranţă, zise Atsula. Eu va trebui să mor la picioarele culmilor, iar prin acest sacrificiu voi veţi lua în stăpânire noile pământuri.

Către vest, de unde veniseră şi unde soarele apusese cu câteva ceasuri în urmă, se văzu o fulgerare de lumină

galbenă bolnăvicioasă, mai luminoasă chiar decât fulgerele, mai luminoasă chiar decât lumina zilei. O vâlvătaie de strălucire pură, care-i făcu pe oamenii aflaţi pe puntea de pământ să-şi acopere ochii, să scuipe şi să exclame. Copiii începură să plângă.

— Acesta este prăpădul despre care ne-a avertizat Nunyunnini, zise Gugwei cel bătrân. Cu siguranţă că-i un zeu înţelept şi puternic.

— E cel mai bun dintre zei, zise Kalanu. În noua noastră

ţară îl vom ridica pe un loc înalt, îi vom lustrui fildeşii şi ţeasta cu untură de peşte şi cu grăsime de animale şi vom spune copiilor noştri şi copiilor copiilor noştri, până la a şaptea generaţie de copii ai copiilor, că Nunyunnini este cel mai puternic dintre zei şi că nu va fi niciodată uitat.

— Zeii sunt mari, zise Atsula încet, ca şi cum le-ar fi împărtăşit un mare secret. Dar sufletul este mai mare.

Pentru că din sufletul nostru au ieşit zeii şi în sufletele noastre se vor întoarce…

Şi nu se ştie cât ar mai fi continuat cu asemenea blasfemii, dacă n-ar fi fost întreruptă într-un fel care nu permitea nicio contrazicere.

Bubuitul care izbucni dinspre vest era atât de puternic, încât oamenilor le sângerară urechile şi nu mai auziră nimic pentru un timp, însă rămăseseră în viaţă şi ştiau că sunt mai norocoşi decât cei care se aflau mai la vest de ei.

— Asta-i bine, zise Atsula, dar nu-şi auzi cuvintele în minte.

Atsula muri la poalele culmilor, când soarele primăverii se afla la zenit. Nu trăise să vadă Lumea Nouă, iar tribul pătrunse pe pământurile acelea fără femeia cea sfântă.

Se căţărară pe culmi, apoi merseră spre sud şi spre vest, până când găsiră o vale cu apă proaspătă şi râuri pline cu peşti argintii şi cerbi care nu mai văzuseră niciodată oameni

şi care erau atât de blânzi încât trebuia să scuipi şi să-ţi ceri iertare de la spiritele lor înainte de a-i ucide.

Dalani născu trei băieţi, şi unii ziceau despre Kalanu că

reuşise vraja care-i permitea să fie bărbat cu mireasa ei; alţii ziceau că bătrânul Gugwei nu era prea bătrân ca să ţină

tovărăşie unei mirese tinere atunci când soţul ei era plecat.

Oricum, după moartea lui Gugwei, Dalani n-a mai avut alţi copii.

Şi veni vremea gheţurilor şi trecu vremea gheţurilor, iar oamenii se împrăştiară de-a lungul ţării şi alcătuiră triburi noi şi-şi aleseră totemuri noi: corbi, vulpi, pume şi bizoni –

fiecare animal fiind propriu unui trib, fiecare animal fiind un zeu.

Mamuţii de pe pământurile cele noi erau mai mari, mai lenţi şi mai nătângi decât cei de pe câmpiile siberiene, iar ciupercile pungh cu şapte pete nu se găseau pe aceste pământuri, iar Nunyunnini nu mai vorbi tribului.

Iar în zilele nepoţilor lui Dalani şi ai nepoţilor lui Kalanu, o ceată de războinici, membri ai unui trib mare şi prosper, care se întorcea din Nord, dintr-o expediţie de capturat sclavi, îndreptându-se către casele lor din Sud, descoperi valea primilor oameni. Uciseră majoritatea bărbaţilor şi luară în captivitate femeile şi mulţi dintre copii.

Unul dintre copii, sperând să i se acorde clemenţă, îi conduse pe războinici într-o peşteră din munte, unde aceştia găsiră un craniu de mamut, resturile unei pelerine din piele de mamut, o cupă de lemn şi capul mumificat al oracolului Atsula.

În timp ce o parte dintre războinicii noului trib erau de părere să ia obiectele sacre cu ei, furând zeii primului popor şi obţinând astfel puterea acestora, alţii i-au sfătuit să nu facă aşa ceva, spunând că asta va aduce ghinion şi va provoca dispreţul propriilor lor zei (pentru că ei făceau parte dintr-un trib al corbilor, iar corbii sunt zei geloşi).

Aşa că războinicii aruncară obiectele pe coasta muntelui, într-o râpă adâncă. Apoi îi luară pe supravieţuitorii primului popor cu ei, în lunga călătorie spre sud. Iar triburile corbilor şi triburile vulpilor crescură tot mai puternice. Curând,

Nunyunnini fu complet uitat.

PARTEA A TREIA