Când păianjenul metalic rămase doar o sclipire îndepărtată, undeva pe câmpie, Wednesday zise:
— Acum putem vorbi.
— Unde suntem?
— Dincolo de scenă, îi răspunse Wednesday.
— Poftim?
— Gândeşte-te la locul ăsta ca şi cum ar fi în spatele scenei. Ca într-un teatru. Ne-am retras din faţa publicului şi acum ne îndreptăm spre culise. Asta-i o scurtătură.
— Când am atins osul acela, am intrat în mintea unui tip numit Town. Face parte din gaşca de gangsteri. Ne urăşte.
— Da.
— Are un şef care se numeşte domnul World. Tipul îmi aminteşte de cineva, dar nu ştiu de cine. Am privit în mintea lui Town – sau am fost în mintea lui, nu-s sigur.
— Ei ştiu încotro ne îndreptăm?
— Cred că au încetat să ne vâneze. Nu vor să ne
urmărească în rezervaţie. Mergem într-o rezervaţie?
— S-ar putea, răspunse Wednesday, şi se sprijini un moment în baston, apoi merse mai departe.
— Ce-i cu păianjenul ăla?
— E manifestarea unui şablon. Al unui dispozitiv de căutare.
— E periculos?
— Poţi să ajungi la vârsta mea doar dacă-ţi iei toate precauţiile posibile.
Shadow zâmbi, apoi întrebă:
— Şi cât de bătrân înseamnă asta?
— Bătrân cât limba mea, îi răspunse Wednesday. Şi cu câteva luni mai bătrân decât dinţii mei.
— Îţi joci cărţile ţinându-le atât de aproape de piept, încât nu-s convins că sunt cu adevărat cărţi de joc.
Wednesday se mulţumi să mormăie ceva.
Fiecare deal era mai greu de urcat decât cel dinainte.
Pe Shadow începu să-l doară capul. Lumina stelelor vibra, avea ceva care rezona cu pulsul din tâmplele şi din pieptul său. Shadow se opri la poalele următorului deal, deschise gura să spună ceva şi, fără niciun avertisment, vomită.
Wednesday căută într-un buzunar interior şi scoase o mică
ploscă.
— Trage o duşcă, îi spuse el. Dar numai o duşcă.
Lichidul era acru şi se evapora în gură ca un coniac bun, deşi nu avea gust de alcool. Wednesday îşi luă plosca şi o vârî în buzunar.
— Nu-i bine pentru spectatori să se pomenească
îndreptându-se spre culise. De aceea ţi s-a făcut rău. Să ne grăbim să te scoatem de-aici.
Merseră mai repede – Wednesday ca un drumeţ încercat, Shadow împleticindu-se din când în când, dar simţindu-se mai bine din cauza băuturii, care-i lăsase în gură un gust de coajă de portocală, de esenţă de rozmarin, de mentă şi de cuişoare.
Wednesday îl luă de braţ şi-i arătă două movile identice de sticlă îngheţată, aflate în stânga lor.
— Acolo, îi zise el. Mergi printre cele două ridicături. Mergi
lângă mine.
Merseră amândoi, iar aerul rece şi lumina zilei îl izbiră
simultan pe Shadow drept în faţă.
Se aflau la jumătatea pantei unui deal. Ceaţa dispăruse, ziua era însorită şi geroasă, cerul de un albastru perfect. La poalele dealului se vedea un drum de pietriş, iar pe el ţopăia un camion roşu, ca o maşinuţă pentru copii. O aromă de fum de lemne venea dinspre clădirea din apropiere. Aceasta arăta ca şi cum cineva ar fi luat cu treizeci de ani în urmă o casă
mobilă şi ar fi aruncat-o pe panta dealului. Casa fusese între timp reparată, cârpită şi extinsă.
Când se apropiară de uşă, aceasta se deschise şi un bărbat de vârstă mijlocie îi privi; avea ochi ageri şi gură ca o tăietură făcută cu cuţitul. Se uită la ei şi zise:
— Mda, am auzit că doi oameni albi vin să mă vadă. Doi albi într-un Winnebago. Am auzit că s-au rătăcit, aşa cum se rătăcesc oamenii albi dacă nu pun indicatoare peste tot.
