— A spus ceva despre priveghi. Aţi auzit şi voi.

Cernobog zise, de pe un loc din spate:

— Nu trebuie să faci asta.

— Ce să fac?

— Să priveghezi. Tipul vorbeşte prea mult. Toţi piticii vorbesc prea mult. N-ai la ce să te gândeşti. Vezi-ţi de treburile tale.

Să conduci maşina către sud era ca şi cum ai fi înaintat în timp. Zăpada se micşora treptat, până când dispăru complet în dimineaţa următoare, când autobuzul ajunse în Kentucky.

Iarna se terminase în Kentucky, primăvara tocmai venea.

Shadow începu să se întrebe dacă nu exista vreo ecuaţie care să explice lucrurile acelea – poate că fiecare şaptezeci şi cinci de kilometri spre sud însemnau un avans de o zi în viitor.

Ar fi vrut să împărtăşească această idee cuiva, însă

domnul Nancy dormea pe scaunul din dreapta şoferului, în timp ce Cernobog sforăia fără încetare în spate.

Timpul i se părea în acel moment o construcţie flexibilă, o iluzie pe care şi-o imagina în timp ce şofa. Se pomeni că era dureros de conştient de prezenţa animalelor: văzu ciorile de pe marginea drumului, ciugulind din hoituri; văzu zborul păsărilor ce se roteau pe cer, în modele ce aproape că aveau un înţeles; văzu pisicile care-l priveau de pe peluzele din faţa caselor sau de pe garduri.

Cernobog strănută şi se trezi.

— Am visat un vis ciudat, zise el. Am visat că sunt Belobog. Lumea şi-a imaginat mereu că suntem doi, un zeu al luminii şi unul al întunericului, dar acum, când suntem amândoi bătrâni, am descoperit că am fost tot timpul numai eu, care le dădea oamenilor daruri şi care-şi lua darurile înapoi…

Rupse filtrul unei ţigări Lucky Strike, o puse pe aceasta între buze şi o aprinse.

Shadow coborî geamul.

— Nu ţi-e teamă că o să te îmbolnăveşti de cancer pulmonar?

— Eu sunt cancerul, zise Cernobog. Nu mă pot speria pe mine însumi.

— Oamenii ca noi nu se îmbolnăvesc de cancer, grăi Nancy. Nu ne pricopsim cu arterioscleroză, cu Parkinson sau cu sifilis. Noi suntem greu de ucis.

— Dar l-au ucis pe Wednesday, zise Shadow.

Apăsă pe frână şi parcă lângă un restaurant unde se lua micul dejun devreme. Când intrară, telefonul public de la intrare începu să sune.

Îşi dădură comenzile unei femei în vârstă, cu un zâmbet îngrijorat, care citise până la sosirea lor o ediţie ieftină din Ce înseamnă inima mea de Jenny Kerton116. Femeia oftă, apoi se întoarse, se duse la telefon şi ridică receptorul.

— Da, zise ea, apoi se uită prin încăpere. Da, se pare că ei sunt. Aşteptaţi un pic, spuse ea, şi-i făcu semn domnului Nancy. Pe dumneavoastră vă caută.

— Bine, zise domnul Nancy. Doamnă, asiguraţi-vă că veţi prăji cartofii astfel încât să fie crocanţi. Aproape arşi.

Se îndreptă către telefon.

— El e, spuse Nancy, ridicând receptorul. Şi de ce crezi că-s atât de tâmpit ca să am încredere în tine? Pot să-l găsesc.

Ştiu unde este… Bine. Sigur că vrem. Iar tu ştii că vrem. Iar eu ştiu că vrei să scapi de el. Aşa că scuteşte-mă de alte rahaturi.

După ce puse telefonul în furcă, se întoarse la masă.

— Cine era? întrebă Shadow.

— N-a spus cine era.

— Ce voia?

— Ne-au oferit un armistiţiu, ca să ne dea cadavrul.

— Asta-i o minciună, zise Cernobog. Vor să ne atragă într-o capcană, ca să ne ucidă. Aşa cum au făcut cu Wednesday.

Aşa făceam şi eu, spuse el, cu o mândrie sumbră. Promiteam orice, dar făceam ce voiam.

— Întâlnirea e pe teren neutru, zise Nancy. Cu adevărat neutru.

Cernobog chicoti. Râsul său suna ca o bilă de metal ce se rostogoleşte într-un craniu uscat.

— Şi eu obişnuiam să spun asta. Veniţi pe un teren neutru, le ziceam eu, iar noaptea năvăleam şi-i omoram pe toţi. Erau zile frumoase…

Domnul Nancy ridică din umeri. Se ghemui deasupra 116 Autoarea şi cartea sunt imaginare, ele apar şi în alte texte ale lui Neil Gaiman.

cartofilor lui prăjiţi, de culoare cafenie, rânjind încântat:

— Mmm! Ăştia da cartofi!

— Nu putem avea încredere în oamenii ăştia, zise Shadow.

— Sunt mai bătrân decât tine, sunt mai deştept decât tine şi arăt mai bine decât tine, zise domnul Nancy, izbind în fundul sticlei de ketchup, pentru ca sosul să se scurgă peste cartofii arşi. Pot să cuceresc mai multe gagici într-o după-amiază decât poţi să cucereşti tu într-un an. Pot să dansez ca un înger, pot să mă bat ca un urs întărâtat, pot să fac planuri mai bine decât o vulpe, pot să cânt ca o privighetoare…

— Şi ce vrei să-mi demonstrezi?

Nancy îl privi în ochi pe Shadow şi-i zise:

— Că ei vor să scape de un cadavru, iar noi vrem la fel de mult să-l luăm.

— Nu există teren neutru, zise Cernobog.

— Există unul, îi răspunse domnul Nancy. În centru.

Cernobog îşi scutură decis capul.

— Nu. Nu vor vrea să ne întâlnim acolo. Nu ne pot face nimic acolo. E un loc rău pentru noi toţi.

— Tocmai de aceea au propus să ni-l încredinţeze în centru.

Cernobog păru că se gândeşte o vreme la asta. Apoi spuse: