— Cum?
— Nu ştiu. Am blocat drumul, nu aveau pe unde s-o ia, dar au dispărut.
— Încă unul dintre micile mistere ale vieţii. Nu fi îngrijorat.
I-ai liniştit pe poliţiştii locali?
— Le-am spus că a fost o iluzie optică.
— Au acceptat ideea?
— Probabil că da.
„Este ceva foarte familiar în vocea domnului World…” –
asta era o idee ciudată, lucra pentru acesta de doi ani, discuta cu el în fiecare zi, sigur că vocea lui îi era familiară.
1965-1970, parodie a serialelor cu agenţi secreţi, în care eroul principal ţine legătura cu şefii săi folosind un telefon montat în pantof.
92 Town – „oraş”, în limba engleză.
93 World – „lume”, în limba engleză.
— Probabil că acum sunt departe.
— Să trimit nişte oameni în rezervaţie, ca să-i interceptăm?
— Nu merită osteneala. Prea multe probleme de jurisdicţie şi nu pot să trag suficiente sfori într-o singură dimineaţă.
Avem destul timp la dispoziţie. Întoarce-te aici. Am destule de făcut ca să organizez întâlnirea diplomatică.
— Necazuri?
— Nişte dispute enervante. Am propus să ne întâlnim aici.
Informaticienii vor în Austin sau în San Jose, jucătorii vor la Hollywood, intangibilii vor ca reuniunea să fie pe Wall Street.
Fiecare vrea să ne întâlnim în curtea lui. Nimeni nu vrea să
renunţe.
— Să fac ceva anume?
— Încă nu. O să-i ameninţ pe unii, o să-i flatez pe alţii…
Cunoşti procedura.
— Da, domnule.
— Ai grijă, Town.
Conexiunea se întrerupse.
Town îşi spuse că ar fi trebuit să dispună de o echipă
S.W.A.T. Ca să captureze nenorocitul ăla de Winnebago, sau de mine pe şosea, sau de o bombă nucleară tactică, ca să le arate jigodiilor ălora cum se face treaba. Domnul World îi spusese odată: „Noi scriem viitorul cu litere de foc”. Apoi domnul Town îşi zise că dacă nu se uşurează imediat o să-şi piardă unul dintre rinichi, amândoi îl ardeau, şi-şi aduse aminte ce spusese tăticul lui într-o călătorie lungă, pe când Town era copil şi se aflau pe autostrada interstatală, tăticul lui spusese „Dinţii mei din spate plutesc”, iar domnul Town îi auzea şi acum glasul cu accent puternic yankeu spunând
„Trebuie să mă uşurez curând. Dinţii mei din spate plutesc”…
…şi atunci Shadow simţi o mână deschizându-i palma, trăgându-i de fiecare deget în parte, desprinzându-le de femur. Nu mai simţea nevoia să urineze, asta i se întâmpla altcuiva. El stătea sub stele, pe o câmpie stâncoasă, sticloasă, iar osul acela căzuse pe pământ lângă celelalte oase.
Wednesday îi făcu din nou semn să tacă. Apoi începu să
meargă, iar Shadow se luă după el.
În păianjenul mecanic se auzi un scârţâit, iar Wednesday încremeni. Shadow se opri şi aşteptă. Ciorchini de luminiţe verzi pâlpâiau şi alunecau de-a lungul păianjenului. Shadow încercă să nu respire prea puternic.
Se gândi la cele întâmplate. Fusese ca şi cum s-ar fi uitat printr-o fereastră în mintea altcuiva. Apoi îşi zise: „Domnul World. Mie mi se păruse familiară vocea lui. Aceasta fusese gândul meu, nu al lui Town. De aceea era atât de ciudat”.
Încercă să identifice vocea aceea, s-o plaseze în categoria de care aparţinea, însă nu reuşi.
„O să-mi amintesc”, îşi zise Shadow. „Mai devreme sau mai târziu o să-mi amintesc.”
Luminiţele verzi deveniră albastre, apoi roşii, apoi ajunseră
de roşu mohorât, iar păianjenul se lăsă pe picioarele metalice din spate. Wednesday începu să meargă, o siluetă
singuratică sub stele, cu pălăria cu boruri largi, cu pelerina de culoare închisă agitându-se la întâmplare în bătaia vântului de nicăieri, bocănind cu bastonul în podeaua de stâncă sticloasă.
