caldă, zise puştiul cel gras. Fără supărare, trebuie să faceţi baie. Puţiţi de parcă aţi fi în autobuzul ăla de-o săptămână.

— Nu cred că-i nevoie de aşa ceva, zise blând femeia.

Suntem între prieteni. Intraţi. Să vă arătăm camerele voastre.

Noi am ocupat primele patru camere. Răposatul vostru prieten se află în a cincea. Toate camerele începând cu camera şase sunt libere – puteţi lua orice încăpere doriţi. Mi-e teamă că nu-i un hotel de lux, dar asta-i situaţia.

Le deschise uşa motelului. Holul mirosea a umezeală, a praf şi a putregai.

Acolo, în semiîntuneric, stătea un bărbat, care-i întrebă:

— Vă este foame?

— Nu refuz niciodată mâncarea, răspunse domnul Nancy.

— Şoferul s-a dus după un sac de hamburgeri. O să se întoarcă în curând, zise bărbatul din hol, încercând să le zărească figurile prin întuneric. Tipule, tu eşti Shadow?

Găoaza care i-a omorât pe Woody şi pe Stone?

— Nu, îi răspunse Shadow. I-a omorât altcineva. Ştiu cine eşti.

Şi ştia, pentru că fusese în mintea bărbatului.

— Eşti Town. Te-ai culcat deja cu văduva lui Wood?

Domnul Town căzu de pe scaun. Într-un film, chestia aceea ar fi fost amuzantă. În realitate, a fost ceva penibil.

Bărbatul se ridică iute şi se repezi către Shadow. Acesta se uită la el şi-i zise:

— Nu începe nimic dacă nu eşti pregătit să termini.

Domnul Nancy puse mâna pe braţul lui Shadow.

— Aminteşte-ţi că e armistiţiu. Că suntem în centru.

Domnul Town se întoarse, se aplecă peste tejghea şi luă

trei chei.

— Aveţi camere la capătul holului, zise el.

Îi înmână cheile domnului Nancy şi plecă prin bezna coridorului. Cei rămaşi auziră o uşă deschizându-se, apoi trântindu-se în urma lui.

Domnul Nancy îi dădu o cheie lui Shadow şi una lui Cernobog.

— Există vreo lanternă în autobuz? întrebă Shadow.

— Nu, îi răspunse domnul Nancy. E doar întuneric. N-ar trebui să-ţi fie frică de întuneric.

— Nu de întuneric mi-e frică, ci de oamenii ascunşi în întuneric.

— Întunericul e bun, zise Cernobog, care nu avea nicio dificultate să vadă pe unde mergea şi-i conducea prin coridorul întunecat şi vâra cheile în broască fără să pipăie.

Eu o să fiu în camera zece, le spuse el. Media… Cred că am auzit de ea. Nu-i cea care şi-a omorât copii?119

— E altă femeie, îi zise domnul Nancy. Dar a făcut acelaşi lucru.

Domnul Nancy avea camera opt, iar Shadow se afla vizavi de ei, în camera nouă. Camera mirosea a mucegai, a praf şi a încăpere pustie. În ea se afla un pat cu o saltea pe el, dar fără aşternut. În încăpere pătrundea un pic de lumină, prin fereastră. Shadow se aşeză pe saltea, îşi scoase pantofii, se întinse. Condusese prea mult în ultimele zile. Probabil că

adormi.

Mergea.

Vântul rece îi flutura hainele. Fulgii de zăpadă erau doar un pic mai mari decât o pulbere cristalină care plutea în bătaia vântului.

Se vedeau nişte copaci desfrunziţi. De ambele părţi se aflau coline înalte. Era spre sfârşitul după-amiezii unei zile de iarnă.

Cerul şi zăpada atinseseră aceeaşi nuanţă profundă de purpuriu. Undeva, în faţa sa – în lumina aceea era greu să

apreciezi distanţele –, pâlpâi flacăra unui foc de tabără, galbenă şi portocalie.

Un lup cenuşiu alerga prin zăpadă în faţa lui.

Shadow se opri. Lupul se opri şi el, se întoarse şi aşteptă.

Unul dintre ochii lui scânteie verde-gălbui. Shadow ridică din 119 Cernobog o confundă pe Media cu Medeea, eroină a mitologiei greceşti.

umeri şi merse către flacără, iar lupul o luă înaintea lui.

Focul ardea în mijlocul unei dumbrăvi. Probabil că acolo erau vreo sută de copaci, plantaţi pe două şiruri. Din copaci atârna ceva. Iar la capătul şirurilor de arbori se vedea o clădire care arăta cam ca o barcă răsturnată. Clădirea era făcută din lemn şi fusese umplută cu făpturi din lemn şi cu figuri din lemn – dragoni, grifoni, troli şi mistreţi –, iar toate dansau în lumina pâlpâitoare a focului.

Rugul ardea atât de puternic, încât Shadow nu se putea apropia de el. Lupul alergă în spatele focului care trosnea.

De acolo se întoarse însă un bărbat, sprijinindu-se într-un baston lung.

— Eşti în Uppsala, în Suedia, zise bărbatul, cu o voce gravă, ce-i era familiară. Cu o mie de ani în urmă.

— Eşti Wednesday? întrebă Shadow.

Bărbatul continuă să vorbească, de parcă Shadow n-ar fi fost acolo:

— La început în fiecare an, apoi, după un timp, când începuse deja sfârşitul, la fiecare nouă ani oamenii aduceau sacrificii aici. Un sacrificiu de câte nouă fiinţe. În fiecare zi, timp de nouă zile, oamenii spânzurau nouă animale de copacii din crâng. Unul dintre animale era întotdeauna un om.

După aceea bărbatul se îndepărtă de foc, îndreptându-se către copaci, iar Shadow îl urmă. Când se apropie de arbori, lucrurile care atârnau se văzură mai bine: picioare şi ochi, limbi şi capete. Shadow clătină din cap: dacă vedeai un taur spânzurat de gât, într-un copac, era un lucru teribil de trist, dar, în acelaşi timp, suficient de suprarealist ca să fie caraghios. Shadow trecu pe lângă un cerb spânzurat, pe lângă

un câine-lup, pe lângă un urs cafeniu şi pe lângă un cal murg cu coamă albă, ceva mai mare decât un ponei. Câinele era încă în viaţă, se zbătea la fiecare câteva secunde şi scotea un scâncet firav în timp ce atârna de funie.

Bărbatul pe care-l urma îşi luă bastonul cel lung – Shadow îşi dădu seama că, de fapt, era o lance – şi izbi câinele în abdomen, cu o mişcare de despicare, ca şi cum ar fi folosit un cuţit. Măruntaiele aburinde căzură în zăpadă.