— Învârti-te-ai pe degetul ăsta!
Coborâră panta prin zăpadă, croindu-şi drum prin troieni.
Chapman mergea în frunte, păşind cu picioarele goale, roşii, pe zăpada acoperită de o crustă tare.
— Nu ţi-e frig? îl întrebă Shadow.
— Nevasta mea era choctaw, îi răspunse Chapman.
— Şi te-a învăţat metode mistice ca să te fereşti de frig?
— Nu. Credea că-s nebun. Mă întreba „Johnny, de ce nu-ţi pui cizmele?”
Panta dealului deveni mai abruptă, iar cei trei încetară să
mai discute. Se împleticeau şi alunecau prin zăpadă, ţinându-se de trunchiurile mestecenilor ce creşteau pe deal, 99 Bluejay – „gaiţă albastră”, în limba engleză.
ca să nu cadă. Când terenul deveni ceva mai neted, Chapman zise:
— Bineînţeles, nevastă-mea a murit. Când a murit, m-am ţicnit. Se poate întâmpla oricui. Ţi se poate întâmpla şi ţie, îi zise el lui Shadow, bătându-l pe umăr. Pe Iisus şi pe Iosafat, da’ înalt mai eşti!
— Aşa zice lumea, confirmă Shadow.
Se chinuiră să coboare dealul vreo jumătate de oră, până
când ajunseră la drumul de pietriş de la baza acestuia. Cei trei începură să meargă pe drum, îndreptându-se spre grupul de clădiri pe care-l zăriseră din vârful dealului.
O maşină încetini şi se opri. Femeia de la volan se întinse, lăsă în jos geamul din dreapta şi întrebă:
— Hei, clovnilor, vreţi să vă duc cu maşina?
— Sunteţi foarte amabilă, doamnă, zise Wednesday. Îl căutăm pe domnul Harry Bluejay.
— Cred că-i în sala de întruniri, spuse femeia, care părea să aibă vreo patruzeci de ani. Urcaţi!
Urcară. Wednesday se aşeză pe scaunul din faţă, de lângă
şofer, John Chapman şi Shadow pe bancheta din spate.
Picioarele lui Shadow erau prea lungi ca să poată să stea confortabil, dar se aşeză cât putu mai comod. Maşina ţâşni înainte, pe drumul de pietriş.
— De unde veniţi? întrebă şoferiţa.
— Am vizitat un prieten, răspunse Wednesday.
— Locuieşte pe dealul din spate, zise Shadow.
— Ce deal? întrebă femeia.
Shadow se uită prin luneta murdară a maşinii, privind în urmă, spre deal. Dar nu se vedea niciun deal, doar nori deasupra câmpiei.
— Am fost la Whiskey Jack, îi explică Shadow.
— Aha! Noi îi spunem Inktomi. Cred că-i acelaşi individ.
Bunicul meu spunea nişte poveşti interesante despre el.
Sigur, cele mai bune dintre ele erau porcoase.
Maşina lovi o ridicătură de pe drum, iar femeia înjură, apoi întrebă:
— Voi, cei din spate, sunteţi întregi?
— Da, doamnă, răspunse Johnny Chapman, care se ţinea
de scaun cu ambele mâini.
— Drumuri de rezervaţie, bombăni ea. Trebuie să te obişnuieşti cu ele.
— Toate sunt aşa? întrebă Shadow.
— Exact. Toate, adică singurul care există. Şi să nu întrebaţi de banii de la cazinou. Ce om întreg la minte ar bate tot drumul până aici ca să se ducă la cazinou? N-o să vedem niciun ban.
— Îmi pare rău.
— Să nu-ţi pară, zise ea schimbând viteza, în timp ce maşina trosnea şi gemea. Ştii că populaţia albă din jur e în scădere? Când pleci de aici, întâlneşti doar oraşe-fantomă.
Cum să ţii oamenii la fermă, după ce-au văzut lumea pe ecranele televizoarelor? Şi nu merită să faci agricultură în Badlands100. Albii ne-au luat pământurile, s-au aşezat acolo, acum le părăsesc. Se duc în sud. Se duc în vest. Poate că, dacă o să avem răbdare până când o să se mute cu toţii în New York, Miami şi Los Angeles, o să putem ocupa tot Vestul Mijlociu fără nicio luptă.
