— Pentru oricine are nevoie de mine, zise Loki. Aşa îmi câştig existenţa.

Apoi se uită la ceasul de la mână şi apăsă un buton; ecranul deveni de un albastru blând, care-i lumină faţa, dându-i un aspect fantomatic.

— Mai sunt cinci minute până la miezul nopţii. A sosit timpul. Vii?

Shadow trase aer adânc în piept, apoi zise:

— Vin.

Merseră prin coridorul întunecat al motelului.

— Am cumpărat câteva lumânări, însă mai erau destule şi pe aici, spuse Loki. Rămăşiţe şi capete de lumânări prin camere, şi într-o cutie dintr-un dulap. Nu cred că mi-a scăpat ceva. Şi am la mine o cutie de chibrituri. Dacă aprinzi lumânări cu bricheta, capetele încep să se topească.

Ajunseră la camera cinci.

— Vrei să intri? întrebă Loki.

Shadow nu voia să între.

— Bine, spuse el totuşi, apoi intră.

Loki scoase o cutie de chibrituri din buzunar şi aprinse un băţ. Ochii lui Shadow resimţiră lumina ca pe o durere. Fitilul unei lumânări pâlpâi, apoi se aprinse. Urmă un altul. Loki continuă să aprindă bucăţile de lumânări care se găseau pe pervazul ferestrei, la căpătâiul patului şi pe chiuveta din colţul încăperii.

Patul fusese mutat din locul lui, de lângă perete, şi adus în mijlocul încăperii. Pe pat fuseseră întinse cearşafuri –

cearşafuri vechi, pătate şi roase de molii. Pe cearşafuri stătea nemişcat Wednesday.

Era îmbrăcat în costumul deschis pe care-l purta atunci când fusese împuşcat. Partea dreaptă a figurii sale rămăsese neatinsă, nepătată de sânge. Partea stângă era un dezastru, umărul stâng şi partea din faţă a costumului erau murdare de pete întunecate. Mâinile îi stăteau întinse pe lângă trup.

Expresia de pe figura sa nu era deloc paşnică – părea jignit, jignit profund, o jignire amestecată cu ură, furie şi nebunie curată. Dar, într-un fel, părea mulţumit.

Shadow îşi imagină mâinile experimentate ale domnului Jacquel înlăturând durerea şi ura, reconstruind figura lui Wednesday cu ceară şi cu farduri, dându-i acesteia pacea şi demnitatea pe care până şi moartea i le refuzase.

Cadavrul nu părea mai mic după moarte. Şi mirosea încă a Jack Daniel’s.

Peste câmpie se porni vântul. Shadow îl auzea urlând în jurul vechiului motel aflat în centrul imaginar al Americii.

Lumânările de pe pervazul ferestrei pâlpâiră.

Shadow auzi paşi pe coridor. Cineva bătu în uşă, apoi zise:

— Vă rog să vă grăbiţi, e timpul!

Oamenii începură să între în cameră, cu capul plecat.

Primul intră Town, urmat de Media, de domnul Nancy şi de Cernobog. Ultimul intră puştiul cel gras, care avea vânătăi proaspete pe faţă şi mişca mereu din buze, ca şi cum ar fi recitat anumite cuvinte, dar fără să scoată vreun sunet.

Shadow se pomeni că-i este milă de el.

Fără niciun ceremonial, fără nicio vorbă, se aşezară cu toţii în faţa cadavrului, la distanţă de un braţ unul de celălalt.

Atmosfera din încăpere era religioasă, într-un fel pe care Shadow nu-l mai simţise niciodată până atunci. Nu se auzea decât urletul vântului şi sfârâitul lumânărilor.

— Am venit împreună, în acest loc fără zei, spuse Loki, ca să predăm acest cadavru celor care îl vor supune ritualurilor cuvenite. Dacă cineva doreşte să spună ceva, s-o facă acum.

— Eu n-am nimic de zis, spuse Town. Nici nu l-am întâlnit vreodată. Toată chestia asta mă face să nu mă simt în largul meu.

— Acţiunea asta va avea consecinţe, zise Cernobog. Cred că ştiţi acest lucru. S-ar putea să fie doar începutul întregii poveşti.

Puştiul cel gras începu să chicotească, scoţând un sunet subţire, precum o fată.

— Bine, bine. Am priceput.

După care recită, fără niciun fel de inflexiune: Rotindu-se, rotindu-se în cerc,

Glasul şoimarului nu-l mai aude şoimul;

Se prăbuşeşte totul, iar centru-i nestatornic…122

122 Primele trei versuri din poemul „A doua venire”, compus în anul 1919 de către poetul irlandez William Butler Yeats.

Apoi se opri încruntat şi mormăi:

— La naiba! Ştiam toată chestia asta!

După aceea îşi masă tâmplele, se strâmbă şi rămase tăcut.

Toţi se uitau la Shadow. Vântul gemea acum. Shadow nu ştia ce să spună, însă spuse:

— Toată chestia asta e jalnică. Jumătate dintre voi l-aţi ucis sau aţi ajutat la uciderea sa. Acum ne daţi cadavrul său.

Grozav! Era un boşorog enervant, dar eu i-am băut miedul şi lucrez încă pentru el. Asta-i tot.

— Într-o lume în care mor oameni în fiecare zi, spuse Media, cred că-i important să ne amintim că pentru fiecare clipă de jale pe care o simţim atunci când oamenii părăsesc această lume există un moment corespunzător de bucurie când un copil apare în această lume. Primul plânset e magic, nu-i aşa? Poate că-i greu de recunoscut, dar bucuria şi mâhnirea sunt precum laptele şi prăjiturile. De aceea se potrivesc. Cred că ar trebui să medităm cu toţii la acest lucru.

Domnul Nancy îşi drese glasul şi zise:

— Va trebui să spun eu asta, pentru că nu vrea nimeni.

Suntem în centrul acestui loc, al acestei ţări care n-are timp pentru zei, iar aici, în centru, e mai puţin timp pentru noi decât în oricare alte părţi. Asta-i ţara nimănui, un loc al armistiţiului, iar aici respectăm armistiţiul. Nu avem de ales.

Ne daţi cadavrul unui prieten. Noi îl acceptăm. Voi veţi plăti pentru asta, crimă pentru crimă, sânge pentru sânge.

— Tot ce se poate, zise Town. Aţi economisi o grămadă de timp şi de efort dacă v-aţi duce acasă şi v-aţi împuşca în cap.

Aţi scăpa de intermediari.

— Du-te-n mă-ta, zise Cernobog. Cu tot neamul tău. Tu n-o să mori în luptă. Niciun războinic n-o să-ţi guste sângele.