primesc Winnebago-ul?
— Întreabă-l pe unchiul tău. E specialist în vânzarea maşinilor vechi, mormăi Wednesday.
— Wisakedjak nu-i unchiul meu, spuse Harry Bluejay, apoi îşi luă sacul şi intră în casa cea mai apropiată, închizând uşa în urma sa.
Îl lăsară pe Johnny Chapman în Sioux Falls, în faţa unui 102 Străin în ţară străină – roman SF celebru de Robert A.
Heinlein.
magazin alimentar.
Wednesday nu spusese nimic în timpul drumului. Era mohorât, aşa cum fusese de când părăsise locuinţa lui Whiskey Jack.
Când intrară într-un restaurant familial de pe lângă St.
Paul, Shadow găsi pe masă un ziar lăsat de un alt client. Se uită la el, se mai uită o dată, apoi i-l arătă lui Wednesday.
— Priveşte! îi zise el.
Wednesday oftă şi se uită în ziar.
— Sunt încântat că problemele controlorilor de trafic aerian au fost rezolvate fără să se recurgă la măsuri drastice.
— Nu asta ţi-am arătat. Uite, aici scrie că suntem pe data de paisprezece februarie.
— Multă fericire de ziua Sfântului Valentin!
— Noi am plecat în ianuarie, pe douăzeci sau pe douăzeci şi unu. N-am ţinut socoteala zilelor, dar era în a treia săptămână din ianuarie. Am fost pe drum trei zile. Cum de-i paisprezece februarie?
— Pentru că am mers pe jos aproape o lună, îi explică
Wednesday. În Badlands. În culise.
— Ce mai scurtătură!
Wednesday împinse ziarul deoparte.
— Al naibii Johnny Appleseed, e pornit ca întotdeauna împotriva lui Paul Bunyan. În realitate, Chapman avea paisprezece livezi de meri. Lucra mii de pogoane. Da, a ţinut pasul cu frontiera de vest, dar niciuna dintre poveştile despre el nu-i adevărată, cu excepţia faptului că la un moment dat s-a cam ţicnit. Dar nu contează. După cum spun ziariştii, dacă adevărul nu-i suficient de impresionant, atunci trebuie să tipăreşti legenda. Ţara asta are nevoie de legende. Însă nu mai crede nici măcar în legende.
— Dar tu le-ai văzut.
— Eu sunt unul care a fost cândva. Cui îi mai pasă de mine?
Shadow zise încet:
— Eşti un zeu.
Wednesday îl privi cu atenţie, păru gata să spună ceva, apoi se aşeză mai bine pe scaun, se uită în meniu şi zise:
— Şi ce-i cu asta?
— E bine să fii zeu.
— Oare? întrebă Wednesday, şi de data asta fu Shadow cel care se uită în altă parte.
Într-o benzinărie aflată la vreo patruzeci de kilometri de Lakeside, Shadow văzu pe peretele toaletei un afiş fotocopiat: o fotografie alb-negru a lui Alison McGovern, şi deasupra ei întrebarea scrisă de mână „M-ai văzut?” Aceeaşi fotografie din albumul şcolii: o fată ce zâmbea încrezătoare, cu benzi de cauciuc peste dinţii din faţă şi care voia ca atunci când va creşte mare să îngrijească animale…
„M-ai văzut?”
Shadow cumpără un Snikers, o sticlă de apă şi un exemplar din Lakeside News. Articolul din partea de sus a paginii, scris de Marguerite Olsen, „reporterul nostru din Lakeside”, includea fotografia unui băiat şi a unui bărbat, care stăteau pe lacul îngheţat, în faţa unui cabine pentru pescuit la copcă, ţinând între ei un peşte mare. Cei doi zâmbeau. „Tatăl şi fiul au bătut recordul local la ştiucă.
Articolul complet în interiorul ziarului.”
Wednesday conducea. Zise:
— Citeşte-mi ce găseşti mai interesant în ziar.
Shadow se uită atent, întorcând paginile încet, dar nu găsi nimic interesant.
Wednesday îl lăsă pe aleea din faţa apartamentului său. O
pisică fumurie se uită la el, apoi fugi când Shadow se aplecă
s-o mângâie.
Shadow se opri pe palierul de lemn din faţa apartamentului şi privi lacul, punctat ici-colo de cabine de pescuit, verzi sau cafenii. Lângă multe dintre ele era parcate maşini.
În apropiere de pod se vedea rabla cea verde, aşa cum apăruse şi în fotografia din ziar.
