Laura îşi rezemă capul de umărul lui, iar gestul ăsta îl dădu gata.
— Vrei să ne plimbăm un pic?
— Bineînţeles, răspunse ea, cu un zâmbet nervos pe faţa ei moartă.
Ieşiră din micul cimitir şi se îndreptară spre drum, apoi merseră către oraş, ţinându-se de mână.
— Unde ai fost? îl întrebă ea.
— Cea mai mare parte a timpului am fost aici.
— După Crăciun am avut impresia că te-am pierdut.
Uneori ştiam unde eşti, timp de câteva ore, timp de câteva zile. Apoi dispăreai din nou.
— Am fost în oraş. În Lakeside. E un orăşel bun.
— Oh, zise ea.
Nu mai purta costumul albastru în care fusese înmormântată. Avea pe ea mai multe pulovere, o fustă
neagră, lungă şi cizme înalte, roşii. Shadow le remarcă, iar Laura se uită în jos şi zâmbi.
— Nu-s nişte cizme grozave? Le-am găsit în cel mai mare magazin de încălţăminte din Chicago.
— Şi ce te-a făcut să pleci din Chicago?
— Oh, căţeluşule, n-am stat prea mult în Chicago. M-am îndreptat spre sud. Frigul mă deranjează. Ai crede că-mi place. Dar cred că mă deranjează legătura sa cu moartea.
Nu-l simţi ca frig. Ci ca pe un fel de nimic, iar atunci când eşti mort singurul lucru care te sperie este nimicul. Voiam să
mă duc în Texas. Plănuisem să-mi petrec iarna în Galveston.
Cred că atunci când eram copil îmi petreceam iernile în
Galveston.
— Nu cred, zise Shadow. Nu mi-ai mai spus niciodată asta.
— Nu? Poate că-i vorba de altcineva, nu ştiu… Îmi amintesc pescăruşii – aruncam pâine în aer pentru pescăruşi, erau sute, tot cerul se acoperea de pescăruşi care băteau din aripi şi înhăţau pâinea din aer. Dacă n-am făcut eu asta, presupun că a făcut-o altcineva.
De după colţ apăru o maşină. Şoferul le făcu semn cu mâna. Shadow îi răspunse. I se părea minunat de normal să
se plimbe cu soţia lui.
— Îmi place, zise Laura, ca şi cum i-ar fi citit gândurile.
— Da, îi răspunse Shadow.
— Când am auzit chemarea, a trebuit să mă întorc. Abia ajunsesem în Texas.
— Chemarea?
Laura se uită la el. Moneda de aur de la gâtul ei sclipi.
— E ca o chemare. Am început să mă gândesc la tine.
Trebuia să te văd. Simţeam un fel de foame.
— Ştiai că sunt aici?
— Da, zise ea, şi se opri, se încruntă şi-şi muşcă uşor buza de jos. Am ştiut. Aşa, din senin. Am crezut că tu m-ai chemat, dar n-ai fost tu, nu-i aşa?
— N-am fost eu.
— N-ai vrut să mă vezi.
— Nu-i adevărat… Nu, n-am vrut să te văd. Îmi provoca prea multă durere.
Zăpada scârţâia sub picioarele lor şi sclipea ca diamantele în bătaia soarelui.
— E greu să nu fii viu, zise Laura.
— Adică vrei să spui că-i greu pentru tine să fii moartă?
Mă străduiesc să aflu cum să te aduc înapoi. Cred că sunt pe drumul cel bun…
— Îţi sunt recunoscătoare şi sper să reuşeşti. Am făcut o grămadă de lucruri rele… zise ea, şi clătină din cap. Dar discutam despre tine…
