se despica pe cer, iar tunetul se transformase într-un bubuit continuu, cu zăngănituri întâmplătoare şi cu mugete scoase parcă de nişte bombe care explodau undeva departe, în noapte. Vântul îl lovea pe Shadow, încercând să-l desprindă

de copac, îl legăna, îi pătrundea până la oase. Iar Shadow îşi dădu seama, în adâncul sufletului său, că începuse furtuna cea adevărată…

Atunci fu cuprins de o bucurie stranie şi hohoti, în timp ce ploaia îi spăla pielea goală, fulgerele scânteiau, iar tunetele bubuiau atât de tare, încât abia putea să-şi audă propriul râs. Shadow jubila.

Era viu. Nu se simţise niciodată atât de viu. Niciodată.

Îşi spuse că, dacă ar fi murit atunci, dacă ar fi murit acolo, în copac, atunci merita ca moartea lui să se petreacă în secunda aceea perfectă, nebunească.

— Hei! răcni el către furtună. Hei! Eu sunt! Aici sunt!

Strânse nişte apă între umerii săi goi şi trunchiul copacului, îşi suci capul şi bău apa ploii, sugând-o, sorbind-o, bău şi râse, râse de bucurie şi de încântare, nu de nebunie, râse până nu mai putu să râdă, până când rămase atârnat, fiind prea obosit ca să se mişte.

Ploaia care cursese pe pământ, la poalele copacului, făcuse cearşaful transparent, îl ridicase şi-l împinsese într-o parte, încât Shadow putea să vadă mâna moartă a lui Wednesday, albă ca de ceară, precum şi forma capului acestuia. Shadow îşi aminti de giulgiul din Torino, îşi aminti de fata despicată

de pe masa lui Jacquel din Cairo… apoi, în ciuda frigului, pe care începuse să-l simtă cald şi plăcut, şi a scoarţei copacului, care începuse să i se pară moale, adormi din nou, iar dacă visă ceva nu-şi aminti ce anume.

În dimineaţa următoare, durerea nu mai era restrânsă, nu se mai limita doar la locurile în care funiile îi intraseră în carne sau la cele în care scoarţa copacului îi zgâriase pielea.

Acum durerea se afla pretutindeni.

Şi-i era foame, şi simţea un gol în stomac. Capul îi bubuia.

Uneori îşi imagina că încetase să respire, că inima îi încetase să bată. Atunci îşi ţinea răsuflarea până când îşi auzea inima bătând şi era obligat să aspire aerul, ca un scafandru ce

ieşea la suprafaţă, ridicându-se din adâncuri.

Avea impresia că arborele se întinde din iad până-n rai, şi că el atârna acolo de-o veşnicie. Un şoim cafeniu zbură în cerc deasupra copacului, apoi se aşeză pe-o ramură ruptă, în apropierea lui. Iar după aceea îşi luă zborul, îndreptându-se către vest.

Furtuna – care se potolise în zori – începu să revină pe măsură ce ziua trecea. Nori cenuşii, tulburi, se întindeau dintr-o margine a cerului până în cealaltă margine. Începu să

cadă o burniţă lentă. Cadavrul de la poalele copacului părea să se fi micşorat sub învelitoarea sa din cearşafuri pătate, dizolvându-se ca o bucată de zahăr lăsată în ploaie.

Uneori Shadow ardea, alteori îngheţa.

Când tunetul începu să bubuie iarăşi, îşi imagină că auzea bătăi de tobe şi zăngănit de timpane, în mintea sa ori în realitate, nu mai conta unde.

Percepea durerea sub formă de culori: roşul unei firme de neon a unui bar, verdele unui semafor într-o noapte umedă, albastrul unui ecran video care nu reda nicio imagine…

Veveriţa căzu de pe scoarţa copacului pe umărul lui Shadow şi-şi înfipse ghearele ascuţite în pielea lui.

— Ratatosk! chiţăi veveriţa, atingându-i buzele cu vârful nasului. Ratatosk!

Apoi sări înapoi în copac.

Pielea lui Shadow ardea, de parcă l-ar fi împuns mii de ace, tot trupul îi fusese cuprins de mâncărime. Senzaţia era insuportabilă.

Viaţa sa fusese aşezată sub el, pe un giulgiu alcătuit din cearşafuri de motel, fusese aşezată literalmente, ca nişte obiecte la un picnic dadaist, ca într-un tablou suprarealist.

Vedea privirea uimită a mamei sale, ambasada americană din Norvegia, ochii Laurei în ziua nunţii lor…

Chicoti, printre buzele sale uscate.

— Ce-i atât de amuzant, căţeluşule? întrebă Laura.

— Ziua nunţii noastre, îi răspunse el. L-ai mituit pe organist să înlocuiască marşul nupţial cu tema muzicală din Scooby-Doo, în timp ce veneai către mine pe intervalul dintre bănci. Mai ţii minte?

— Sigur că ţin minte, dragule. Aş fi făcut şi altele, dacă n-ar fi fost copiii ăia băgăcioşi…

— Te-am iubit tare mult, îi zise Shadow.

Îi simţi buzele atingându-i buzele lui – erau calde, umede, vii, nu reci şi moarte, iar el îşi dădu seama că fusese doar o halucinaţie.

— Nu eşti aici, zise el.

— Nu, îi răspunse ea. Dar m-ai chemat, pentru ultima oară. Şi vin.

Respira mai greu. Funiile care-i tăiau carnea deveniseră o noţiune abstractă, precum liberul-arbitru sau veşnicia.

— Dormi, căţeluşule, îi spuse ea, iar el se gândi că

probabil îşi auzise propria-i voce, şi adormi.

Soarele era o monedă de cositor pe cerul plumburiu.

Shadow îşi dădu seama cu greu că se trezise şi că-i era frig.

Dar partea aceea din el care înţelegea părea să fie tare departe de restul fiinţei sale. Undeva, la distanţă, îşi dădea seama că gura şi gâtul îi ardeau, că-l dureau, că se uscaseră.

Undeva, în lumina zilei, vedea stele căzând; alteori zărea păsări uriaşe, de mărimea unui camion, care zburau către el.

Nimic nu ajungea până la el; nimic nu-l atingea.

— Ratatosk. Ratatosk.

Pălăvrăgeala devenise o cicăleală.

Veveriţa ateriză greoi pe umărul său, înfigându-şi ghearele ascuţite, şi-l privi în faţă. Shadow se întrebă dacă avea halucinaţii: animalul ţinea în labele din faţă o coajă de alună, ca o ceaşcă dintr-o casă pentru păpuşi. Veveriţa apăsă coaja pe buzele lui Shadow, iar acesta simţi apa şi, involuntar, o sorbi, o bău din ceaşca aceea mică. Îşi plimbă apa peste buzele crăpate, peste limba uscată. Îşi umezi gura cu ea şi înghiţi ceea ce rămăsese, adică nu prea mult.

Veveriţa se căţără din nou în copac şi coborî către rădăcina acestuia. Apoi, după câteva secunde, după câteva minute sau după câteva ore – Shadow nu-şi dădea seama cât durase (toate ceasurile din mintea sa se stricaseră, iar rotiţele, arcurile şi limbile acestora ajunseseră nişte resturi ce zăceau jos, în iarbă) –, veveriţa se întoarse cu ceaşca ei din coajă de alună, căţărându-se cu grijă, iar Shadow bău apa pe care i-o

adusese animalul.

Gustul de fier şi de noroi al apei îi umplu gura, îi răcori gâtul uscat, îi înlătură oboseala şi nebunia.

După a treia coajă de alună nu-i mai era sete.

Atunci începu să se zbată, trăgând de funii, încordându-şi trupul, încercând să coboare, să se elibereze, să plece.