Îi zâmbi când îl văzu, şi se uită în jos ca şi cum ar fi fost stânjenită, apoi zise:

— Salut.

— Salut, zise şi Shadow.

— Cum te simţi?

— Nu ştiu. Cred că-i un alt vis ciudat din copac. Am tot avut vise nebuneşti după ce-am ieşit din închisoare.

Figura femeii era argintată de razele lunii (deşi pe cerul negru nu se vedea nici urmă de lună, iar aici, la capătul scării, nu se mai zărea nici steaua aceea singuratică), şi ea arăta solemnă, dar vulnerabilă.

— Vei primi răspuns la toate întrebările, dacă asta doreşti, spuse ea. Dar după ce vei afla răspunsurile, nu vei putea să

le mai uiţi vreodată. Trebuie să înţelegi asta.

— Am înţeles, zise el.

În spatele femeii, cărarea se bifurca. El ştia că urma să

decidă pe care dintre cărări avea să meargă. Însă înainte de asta trebuia să facă un anumit lucru. Căută în buzunarul pantalonilor şi fu uşurat simţind greutatea familiară a monedei. O scoase, o ţinu între degetul mare şi arătător – un dolar din 1922, cu efigia Statuii Libertăţii.

— E al tău, zise el.

Atunci îşi aminti că hainele lui erau, de fapt, la poalele copacului. Femeile le puseseră în sacul din care scoseseră

funiile, apoi legaseră sacul şi cea mai înaltă dintre femei pusese peste el o piatră grea, ca să nu-l împingă vântul. Ştia deci că dolarul se afla în buzunarul pantalonilor din sacul acela, sub piatră. Dar simţea moneda în mână, la intrarea în lume subpământeană.

Zoria luă dolarul din palma lui cu degetele ei subţiri.

— Mulţumesc, zise ea. Ţi-ai cumpărat de două ori libertatea cu banul acesta. Iar acum el îţi va lumina calea în locurile întunecoase.

Apoi strânse dolarul în mână, după care se întinse şi-l aşeză în aer, cât de sus reuşi să se întindă. După aceea îi dădu drumul. În loc să cadă, moneda pluti în sus, până

ajunse la o jumătate de metru deasupra capului lui Shadow.

Nu mai era o monedă de argint. Doamna Libertate şi coroana ei cu vârfuri ascuţite dispăruseră. Figura de pe monedă era cea a lunii palide de pe cerul de vară, era acea figură care se umplea de mări şi de cratere întunecate, de simple umbre

întâmplătoare, dacă te uitai cu atenţie la ea.

Shadow nu-şi dădea seama dacă se uita la o lună de mărimea unui dolar, aflată la o jumătate de metru de fruntea sa, sau dacă se uita la o lună de mărimea Oceanului Pacific, dar aflată la mii de kilometri de el. De fapt, între cele două

imagini nu era nicio diferenţă. Poate că, de fapt, conta doar felul în care te uitai.

Privi cărarea ce se ramifica în faţa sa.

— Pe care trebuie să merg? întrebă el. Care cărare este sigură?

— Dacă alegi una, nu mai poţi s-o alegi pe cealaltă. Dar nicio cărare nu-i sigură. Pe care cale vrei s-o apuci, pe cea a adevărurilor dure sau pe cea a minciunilor plăcute?

— A adevărurilor, zise el. Am venit aici pentru că-s sătul de atâtea minciuni.

Femeia îl privi cu tristeţe şi-i explică:

— Atunci va trebui să plăteşti…

— O să plătesc. Care-i preţul?

— Numele tău. Numele tău adevărat. Trebuie să mi-l dai mie.

— Cum?

— Aşa, zise ea, şi-şi întinse mâna perfectă către capul său.

El îi simţi degetele atingându-i pielea, le simţi pătrunzându-i în piele, în craniu, le simţi adâncindu-se în ţeasta sa. Simţi că-l gâdilă ceva în craniu şi de-a lungul şirei spinării. Femeia îşi scoase mâna din capul său. În vârful degetului ei arătător ardea o flacără, ca a unei lumânări.

— Acesta-i numele meu? întrebă el.

Ea strânse mâna, iar flacăra dispăru.

— A fost numele tău, zise femeia, apoi întinse mâna şi-i arătă cărarea din dreapta. Ia-o pe acolo.

Shadow merse, fără nume, pe cărarea din dreapta, în lumina lunii. Când se întoarse ca să-i mulţumească, nu văzu în urma sa decât beznă. Avu impresia că se afla la mare adâncime, dar când privi în întunericul de deasupra sa, văzu luna cea mică.

Coti pe cărare.

Dacă aceasta era viaţa de după moarte, îşi zise el, atunci

semăna cu Casa de pe Stâncă – o parte dioramă, o parte coşmar.

Se vedea pe el însuşi, în uniforma închisorii, în biroul directorului, în timp ce directorul îi spunea că Laura murise într-un accident de maşină. Văzu expresia de pe propria-i figură – arăta ca un om care fusese părăsit de lume. Îi făcu rău să vadă goliciunea şi teama sa. Se grăbi, trecu prin biroul cenuşiu al directorului închisorii şi se trezi uitându-se la magazinul de casete de la marginea oraşului Eagle Point.

Cu trei ani în urmă. Da.

Ştia că el se afla în magazin şi-i bătea pe Larry Powers şi pe B.J. West, zdrelindu-şi încheieturile degetelor. Avea să

iasă apoi, ducând o pungă de cumpărături plină cu bancnote de douăzeci de dolari. Nu putuseră dovedi că luase banii, care erau partea sa de pradă şi ceva în plus, ca pedeapsă

pentru că încercaseră să-l înşele pe el şi pe Laura. El fusese doar şoferul bandei, dar îşi făcuse treaba, făcuse tot ce-i ceruse Laura…

La proces nu pomenise nimeni de jefuirea băncii, deşi multă lumea ar fi vrut acest lucru. Poliţia nu putea dovedi nimic dacă nu vorbea nimeni. Şi nu vorbise nimeni.

Procurorul fusese obligat să se rezume la rănile pe care le provocase Shadow lui Powers şi lui West. Arătase fotografii ale celor doi, făcute când aceştia ajunseseră la spitalul local.

Shadow nu se apărase, fusese mai simplu aşa. Nici Powers, nici West nu-şi aminteau de ce începuse încăierarea, dar amândoi declaraseră că Shadow îi atacase.

Nimeni nu pomenise de bani.

Nimeni nu pomenise de Laura, iar Shadow nu-şi dorise altceva.