— Sigur că mă cunoşti, zise barcagiul.

Lampa cu ulei care atârna de partea din faţă a bărcii ardea mai puternic, iar fumul îl făcu pe Shadow să tuşească.

— Ai lucrat pentru mine. Am fost obligaţi s-o înmormântăm pe Lila Goodehild fără tine.

Vocea era afectată şi precisă.

Fumul îi intra în ochi lui Shadow, iar el îşi şterse lacrimile cu mâna. Avu impresia că zăreşte prin fum un bărbat înalt, în costum, cu ochelari cu ramă de aur. Fumul se risipi, iar barcagiul redeveni o făptură doar pe jumătate omenească,

având cap de pasăre acvatică.

— Domnul Ibis?

— Mă bucur să te revăd, zise făptura, cu glasul domnului Ibis. Ştii ce-i un psihopomp?

Shadow auzise cuvântul, dar cu mult timp în urmă.

Clătină din cap.

— E un termen amuzant, cu înţelesul de „însoţitor”, îi explică domnul Ibis. Noi avem multe funcţii, multe căi de a exista. Conform propriei mele imagini despre mine, sunt un învăţat care trăieşte în linişte şi-şi scrie basmele şi visele despre un trecut ce poate nu a existat niciodată. Şi acest lucru e adevărat, atât cât se poate. Dar tot eu sunt, ca mulţi dintre cei cu care te-ai întovărăşit, un psihopomp. Adică îi însoţesc pe cei vii în lumea morţilor.127

— Mi-am închipuit eu că-i lumea morţilor, zise Shadow.

— Nu chiar. E mai degrabă o zonă preliminară.

Barca aluneca pe suprafaţa ca de oglindă a lacului subpământean. Apoi domnul Ibis spuse, fără să-şi mişte ciocul:

— Voi, oamenii, vorbiţi despre vii şi morţi de parcă ar fi două categorii ce se exclud reciproc. De parcă n-ai putea avea un râu care-i şi drum sau un cântec care-i şi culoare…

— Şi poţi să ai? întrebă Shadow, iar ecoul îi şopti cuvintele înapoi, din partea cealaltă a lacului.

— Trebuie să-ţi aminteşti că viaţa şi moartea sunt feţe diferite ale aceleiaşi monede. Precum capul şi stema…

— Şi dacă am o monedă cu două steme?

— Nu poţi să ai.

Shadow fu cuprins de un fior, în timp ce traversau apa aceea neagră. Îşi imagină că vedea figuri de copii care se uitau la el cu reproş de sub suprafaţa sticloasă a apei. Feţele acelea erau umflate şi înmuiate de apă, iar ochii lor orbi erau înceţoşaţi. În peştera subpământeană nu bătea vântul, şi prin urmare nimic nu tulbura oglinda întunecată a apei.

— Aşadar sunt mort, zise Shadow, care începuse a se 127 Termenul „psihopomp” înseamnă, literal, „însoţitor al sufletului”.

obişnui cu ideea. Sau o să mor în curând.

— Suntem pe drum către Sala Morţilor. Am cerut ca eu să

fiu cel care vine după tine.

— De ce?

— Ai muncit din greu. De ce să nu vin?

— Pentru că… pentru că n-am crezut niciodată în tine, zise Shadow, străduindu-se să-şi exprime gândurile. Pentru că nu ştiu mare lucru despre mitologia egipteană. Pentru că

nu mă aşteptam la aşa ceva. Ce s-a întâmplat cu Sfântul Petru şi cu poarta sidefie a raiului?

Capul cel alb, cu cioc lung, se clătină dintr-o parte în alta, iar domnul Ibis spuse pe un ton grav:

— Nu contează dacă tu nu crezi în noi. Noi credem în tine.

Barca atinse fundul apei. Domnul Ibis păşi în lac şi-i spuse lui Shadow să facă acelaşi lucru. Apoi luă o frânghie de la prova ambarcaţiunii şi-i dădu felinarul lui Shadow.

Felinarul avea formă de semilună. Ajunseră pe mal, iar domnul Ibis legă barca de un inel de metal fixat în podeaua de piatră. Apoi luă felinarul din mâna lui Shadow şi merse încet mai departe, ţinând felinarul ridicat; acesta arunca umbre prelungi pe podeaua de piatră şi pe pereţii înalţi.

— Eşti speriat? îl întrebă domnul Ibis.

— Nu.

— Străduieşte-te ca în timp ce mergem să resimţi veneraţie adevărată şi teroare spirituală. Acestea sunt sentimentele potrivite situaţiei în care ne aflăm.

Lui Shadow nu-i era teamă. Era curios şi neîncrezător, dar numai atât. Nu-l speria bezna, nici faptul că murise, nici făptura cu cap de câine, o făptură de dimensiunile unui siloz pentru grâne care îi privea în timp ce se apropiau de ea.

Când aceasta mârâi, Shadow simţi că i se zburleşte părul de pe ceafă.

— Shadow, zise fiinţa cu cap de câine, a venit timpul judecăţii.

Shadow se uită la făptură şi întrebă:

— Sunteţi domnul Jacquel?

Mâinile lui Anubis se lăsară în jos – nişte mâini negre, uriaşe –, îl înhăţară pe Shadow şi-l ridicară.

Capul de şacal îl privi cu ochii săi luminoşi, lucitori. Îl privi fără nicio emoţie, aşa cum o privise domnul Jacquel pe fata moartă de pe masă. Shadow ştia că toate greşelile sale, toate eşecurile, toate slăbiciunile, erau socotite, cântărite şi măsurate. Ştia că, într-un fel, era disecat, tăiat bucăţi şi gustat.

Nu ne amintim întotdeauna lucrurile cu care nu ne mândrim. Le justificăm, le acoperim cu minciuni sau cu praful gros al uitării. Toate lucrurile pe care le făcuse Shadow în viaţa sa şi de care nu era mândru, toate lucrurile pe care ar fi vrut să le facă altfel sau să nu le fi făcut, veneau către el într-un vârtej de vinovăţii, regrete şi remuşcări. Iar el nu avea unde să se ascundă de ele. Era gol-puşcă şi deschis precum cadavrul de pe masă, iar Anubis cel negru, zeul-şacal, era prosectorul, procurorul şi persecutorul său.

— Vă rog… vă rog, încetaţi! imploră Shadow.

Dar examinarea nu încetă. Fiecare minciună pe care o spusese vreodată, fiecare lucru pe care-l furase, fiecare durere pe care o provocase altcuiva, toate micile delicte şi micile asasinate din care îi fuseseră alcătuite zilele, toate aceste lucruri şi multe altele fură extrase şi privite în lumină

de către judecătorul morţilor, cel cu cap de şacal.

Shadow începu să plângă de durere, în timp ce stătea în palma neagră a zeului. Era din nou un copil slab, neajutorat şi fără putere, aşa cum fusese cândva.

Apoi, dintr-odată, chinul încetă. Shadow gâfâi, suspină şi îşi trase nasul. Se simţea la fel de neajutorat, dar mâinile îl puseră jos cu grijă, îl aşezară cu tandreţe pe podea.

— Cine are inima sa? întrebă Anubis.

— Eu o am, toarse o voce de femeie.