atunci când trebuia. Shadow ardea foarte ciudat, având o lumină aparte, atunci când stătuse în copac.

Îl mustrase cândva, pe când se plimbau ţinându-se de mână, reproşându-i că nu este viu. Ea sperase atunci să

vadă o scânteie de emoţie adevărată. Să vadă ceva.

Îşi amintea cum mersese alături de el, dorindu-şi ca Shadow să înţeleagă ceea ce încerca ea să-i spună.

Dar în timp ce murea în copac, Shadow fusese extrem de viu. Laura îl urmărise în timp ce viaţa se reducea, iar el fusese concentrat şi real. Apoi el îi ceruse să rămână cu el, să

rămână toată noaptea. O iertase… poate că o iertase. Nu mai conta. Îşi dăduse seama că Shadow se schimbase.

Shadow îi spusese să se ducă în casa fermierului, că acolo o să i se dea apă de băut. În clădirea fermei nu ardea nicio lumină. Laura nu simţi pe nimeni în casă. Dar Shadow îi spusese că stăpânii fermei vor avea grijă de ea. Laura împinse uşa şi aceasta se deschise, iar balamalele ruginite protestară.

Ceva se mişcă în plămânul ei stâng, ceva care împinse şi se agită, făcând-o să tuşească.

Se afla într-un hol îngust, iar calea îi era aproape blocată

de un pian înalt şi plin de praf. Interiorul clădirii mirosea a igrasie veche. Laura se strecură pe lângă pian, deschise o uşă şi se pomeni într-un salon dărăpănat, plin cu mobilă

stricată. O lampă cu gaz, aprinsă, fusese pusă pe un şifonier, în cămin ardea un foc de cărbuni. Cu toate acestea, Laura nu văzuse nimic din afara clădirii, nici nu simţise mirosul de fum. Focul nu înlătura frigul pe care Laura îl simţea în încăperea aceea, deşi se putea ca încăperea să nu aibă nicio vină…

Moartea îi pricinuia durere Laurei, însă durerea ei consta, de obicei, din lucruri care nu existau: o sete care-i usca fiecare celulă din trup, o absenţă deplină a căldurii din oase… Uneori se surprindea întrebându-se dacă flăcările unui rug ar încălzi-o sau dacă i-ar prinde mai bine pătura moale, cafenie, a pământului… şi dacă marea cea rece i-ar potoli setea…

Îşi dădu seama că încăperea nu era goală.

Pe o canapea veche stăteau trei femei, care ar fi putut alcătui un grupaj potrivit într-o expoziţie artistică bizară.

Canapeaua era acoperită cu catifea uzată, de un cafeniu decolorat care, cu o sută de ani în urmă, fusese un galben strălucitor. Femeile se uitau la ea de când intrase în cameră, dar nu spuseseră nimic.

Laura nu ştiuse că o să le găsească acolo.

Ceva se mişcă şi căzu în cavitatea ei nazală. Laura scoase din mânecă o batistă şi-şi suflă nasul. Apoi strânse batista şi o aruncă pe jarul din foc, împreună cu conţinutul ei. Se uită

cum se încreţeşte, cum se înnegreşte şi cum devine o dantelă

portocalie. Privi cum viermii se încovrigară, se închiseră la culoare, apoi arseră.

După aceea se întoarse către femeile de pe canapea.

Acestea nu se clintiseră de la intrarea ei în încăpere, nu mişcaseră un muşchi sau un fir de păr. Se mulţumiseră să

se uite la ea.

— Salut. Asta-i ferma voastră? întrebă Laura.

Femeia cea mai solidă dădu din cap. Avea mâinile foarte roşii, iar expresia de pe chipul ei nu spunea nimic.

— Shadow, tipul care atârnă în copac… E soţul meu… A zis să vă spun că vă roagă să-mi daţi nişte apă.

Ceva se mişcă în pântecul ei. Se mişcă, apoi se potoli.

Femeia cea mai scundă se ridică de pe canapea. Era atât de mică, încât picioarele ei nu atingeau podeaua atunci când stătea aşezată. Femeia ieşi din cameră.

Laura o auzi deschizând şi închizând uşi în clădire. Apoi auzi în curte un şir de scârţâituri, urmate de un plescăit de apă.

După scurt timp, femeia cea scundă se întoarse, cărând un urcior cafeniu de lut. Îl puse cu grijă pe masă, apoi se aşeză din nou pe canapea.

— Mulţumesc, zise Laura, şi se duse lângă masă.

Se uită în jur după o cană sau după un pahar, dar nu zări nimic asemănător. Atunci ridică urciorul. Era mai greu decât părea. Apa din el avea o limpezime perfectă.

Laura ridică urciorul la buze şi începu să bea.

Apa era mai rece decât îşi imaginase vreodată Laura că

poate fi apa lichidă. Îi îngheţă limba, dinţii, gâtul… Dar Laura continuă să bea, incapabilă să se oprească, simţind cum apa îşi croieşte drum în stomacul ei, în măruntaiele ei, în inima ei, în venele ei…

Apa curgea prin ea. Era precum gheaţa lichidă.

Apoi Laura îşi dădu seama că urciorul se golise şi, surprinsă, îl puse pe masă.

Femeile se uitau la ea, fără pic de interes. De când murise, Laura nu mai folosise metafore – lucrurile erau sau nu erau.

Dar acum, în timp ce privea femeile de pe canapea, se pomeni gândindu-se la juraţi sau la savanţi care examinau un animal într-un laborator.

Apoi, deodată, Laura se clătină. Întinse mâna să se sprijine de masă, dar masa aluneca şi se zbătea, de parcă încerca să

evite atingerea ei. Iar în clipa în care reuşi să pună mâna pe masă, Laura începu să vomite. Dădu afară din ea fiere şi formol, miriapozi şi viermi. Apoi se pomeni că-şi golea intestinele şi că urina. Fecalele şi urina erau împinse violent din trupul ei. Laura ar fi ţipat, dacă ar fi putut, dar podeaua prăfuită se repezi în întâmpinarea ei atât de iute şi o izbi atât de puternic, încât i-ar fi oprit răsuflarea, dacă ar mai fi respirat.

Timpul năvăli în ea şi peste ea, învârtind-o ca pe un vârtej de praf. O mie de amintiri începură să se desfăşoare în acelaşi timp – se pierduse într-un magazin, în săptămâna dinaintea Crăciunului, şi nu-l vedea nicăieri pe tatăl ei; iar acum stătea într-un bar, comandând un daiquiri cu căpşuni şi uitându-se la tipul cu care se întâlnise fără să-l cunoască, un individ solid, serios, ca un bărbat-copil, întrebându-se cum săruta tipul acela; apoi era în maşina care se rostogolea, şi Robbie ţipa la ea, iar un stâlp de metal opri maşina, nu şi conţinutul ei…

Apa timpului, care provenea din izvorul sorţii, din fântâna lui Urd, nu-i apa vieţii. Nu-i chiar apa vieţii. Dar din ea se hrănesc rădăcinile copacului lumii. Şi nu există altă apă

precum ea.

Când Laura se trezi în încăperea goală din clădirea fermei, tremura, iar răsuflarea ei scotea aburi în aerul dimineţii. Pe

dosul palmei avea o zgârietură, iar pe zgârietură se afla o pată umedă, de culoarea roşului viu al sângelui proaspăt.

Atunci Laura îşi dădu seama că trebuia să plece. Băuse din apa timpului, care provenea din izvorul sorţii. Vedea deja muntele, cu ochii minţii.

Îşi linse sângele de pe dosul palmei, minunându-se de propria-i salivă, apoi plecă.

Era o zi umedă de martie, nepotrivit de răcoroasă, iar furtunile din zilele precedente se întinseseră peste statele din Sud. Asta însemna că în Rock City şi pe muntele Lookout se aflau foarte puţini turişti adevăraţi. Becurile de Crăciun fuseseră date jos, dar vizitatorii din timpul verii nu începuseră încă să sosească.

Totuşi, în zonă existau destui oameni. Un autobuz care făcea turul regiunii adusese în dimineaţa aceea vreo zece bărbaţi şi femei, cu bronz perfect şi cu zâmbete liniştitoare.

Arătau ca nişte vedete de televiziune şi aveai impresia că au ceva fosforescent, că imaginea lor se înceţoşa uşor în timp ce mergeau. În parcarea din faţa localităţii apăruse un Humvee negru.