Fata rânji şi-i răspunse:

— Eu sunt Macha, din grupul lui Morrigan 131 . Simt mirosul războiului în aer. Sunt o zeiţă a războiului şi-ţi spun că în această zi va curge sânge.

— Oh! zise Easter. Foarte bine.

Privea punctul mai mic de pe cer, care se îndrepta către ele, prăbuşindu-se ca o piatră.

— Trebuie să ne luptăm cu ei, trebuie să-i ucidem pe toţi, zise fata. Şi trebuie să le luăm capetele ca trofee, iar ciorile 131 Morrigan – zeiţă a războiului din mitologia irlandeză, uneori reprezentată sub forma a trei surori numite Badb, Macha şi Nemain.

vor avea parte de ochii şi de trupurile lor.

Punctul deveni o pasăre cu aripile întinse, ce plutea pe vântul dimineţii.

Easter îşi lăsă capul într-o parte şi întrebă:

— E vorba de nişte cunoştinţe secrete ale unei zeiţe a războiului? Chestia asta cu „cine va învinge”, „cine va lua capul celuilalt”?

— Nu, îi răspunse fata. Pot simţi mirosul de bătălie, dar asta-i tot. Însă vom învinge. Trebuie să învingem. Am văzut ce i-au făcut Tatălui Tuturora. E o luptă care pe care. Ei sau noi.

— Mda… zise Easter. Cred că ai dreptate.

Fata zâmbi din nou în lumina aceea ce nu era încă

deplină, apoi se întoarse în tabără. Easter întinse mâna şi atinse o mlădiţă verde ce ieşea din pământ ca o lamă de cuţit. De îndată ce-o atinse, mlădiţa crescu, se deschise, se răsuci, se schimbă. Acum Easter îşi ţinea mâna pe o tulpină

verde de lalea. Când soarele va ajunge sus, floarea se va deschide.

Easter se uită în sus, spre şoim, şi întrebă:

— Pot să te ajut cu ceva?

Şoimul dădu târcoale la vreo cinci metri deasupra capului lui Easter, plană spre ea şi se aşeză pe pământ. Apoi o privi cu ochi de nebun.

— Salut, frumosule, zise femeia. Cum arăţi în realitate?

Şoimul ţopăi spre ea şi, deodată, nu mai era şoim, ci era un tânăr. Se uită la ea, apoi se uită în jos, spre iarbă.

— Tu? întrebă tânărul, privind în toate părţile, spre iarbă, spre cer, spre tufişuri, numai spre ea nu.

— Eu sunt, zise femeia. Ce-i cu mine?

— Tu, zise el, apoi se opri, păru că încearcă să-şi stăpânească gândurile, în timp ce pe figura sa apăreau şi dispăreau expresii ciudate.

„A petrecut prea mult timp ca pasăre”, îşi zise femeia. „A uitat să fie om.” Aşteptă răbdătoare. Apoi tânărul zise:

— Vii cu mine?

— Poate. Unde vrei să merg?

— Omul din copac. Are nevoie de tine. Are o rană-fantomă,

în coaste. A curs sânge, apoi s-a oprit. Cred că este mort.

— Aici are loc un război. Nu pot să plec aşa, pur şi simplu.

Bărbatul cel gol nu spuse nimic, doar se mută de pe un picior pe altul, ca şi cum n-ar fi fost sigur de greutatea sa, ca şi cum s-ar fi obişnuit să se odihnească în aer sau pe o creangă, nu pe pământ solid. Apoi zise:

— Dacă el dispare pentru totdeauna, atunci s-a terminat totul.

— Dar bătălia…

— Dacă el moare, nu mai contează cine învinge. Tânărul arăta de parcă avea nevoie de o pătură şi de o ceaşcă de cafea, şi de cineva care să-l ducă undeva, unde să tremure şi să bolborosească până îşi va recăpăta minţile. Îşi ţinea braţele lipite de trup.

— Unde se află bărbatul acela? În apropiere?

Tânărul se uită la tulpina de lalea, apoi clătină din cap şi răspunse:

— Departe, departe…

— E nevoie de mine aici, zise Easter. Nu pot să plec tocmai acum. Şi cum vrei să merg acolo? Nu pot să zbor, ca tine.

— Nu, zise Horus. Nu poţi, adăugă el, apoi se uită în sus şi arătă celălalt punct care se rotea sub nori şi care coborî către ei, mărindu-şi dimensiunile. Dar el poate.

După alte câteva ore de şofat, Town ajunse să urască GPS-ul la fel de mult cât îl ura pe Shadow. Dar în ura aceea nu exista patimă. Îşi închipuise că fusese greu să găsească

drumul spre fermă, spre frasinul argintiu. Descoperi acum că

era mult mai greu să găsească drumul ca să plece din fermă.

Nu conta pe ce drum pleca, în ce direcţie mergea pe şoselele înguste – probabil că drumurile cotite din Virginia fuseseră

iniţial cărări ale cerbilor sau drumuri pentru dus vacile la păşune –, mai devreme sau mai târziu se trezea că ajungea iarăşi la fermă şi la placa pe care fusese vopsit cuvântul ASH.

O nebunie! O lua de la început, cotea la stânga acolo unde cotise la dreapta şi la dreapta unde cotise la stânga.

Numai că după ce făcea asta ajungea din nou la fermă.

Veneau nori grei de furtună, se întunecase devreme, ca şi

cum s-ar fi înnoptat deja, şi-l aştepta un drum lung. În felul ăsta, nu putea să ajungă în Chattanooga înainte de prânz.

Telefonul său mobil nu-i oferea decât mesajul „Niciun serviciu disponibil”. Harta pe care o avea împachetată la bordul maşinii arăta drumurile principale, şoselele interstatale şi autostrăzile, dar în problema care-l interesa pe el nu arăta nimic.

Şi nici nu exista cineva pe care să-l poată întreba. Casele erau plasate departe de drum şi nu aveau lumini aprinse, care să arate că vizitatorii erau bine-veniţi. Iar indicatorul de combustibil se apropia de poziţia ce arăta că rezervorul e gol.

Town auzi bubuitul unui tunet îndepărtat, iar un strop izolat de ploaie se izbi puternic de parbrizul maşinii.

Aşa că atunci când Town o văzu pe femeia aceea care mergea de-a lungul drumului se pomeni că zâmbeşte involuntar.