— Slavă Domnului, zise el cu glas tare, apoi opri automobilul lângă femeie şi coborî geamul. Doamnă, îmi cer scuze că vă deranjez, dar se pare că m-am rătăcit. Vreţi să-mi spuneţi cum pot să ajung la Autostrada 81?

Femeia se uită la el prin fereastra deschisă şi zise:

— Nu cred că pot să vă explic. Dar, dacă vreţi, aş putea să

vă arăt.

Femeia era palidă la faţă şi avea părul lung, negru şi ud.

— Urcaţi, îi zise Town, fără să ezite. În primul rând, trebuie să cumpăr benzină.

— Mulţumesc, spuse femeia. Aveam nevoie de o maşină

care să mă ia…

Urcă în automobil. Ochi ei erau de un albastru uimitor.

— Pe scaunul ăsta e un băţ, observă ea, surprinsă.

— Aruncaţi-l pe bancheta din spate. Unde mergeţi?

Doamnă, dacă mă conduceţi la o benzinărie şi apoi la autostradă, vă las în faţa casei dumneavoastră.

— Mulţumesc, dar cred că merg mai departe decât mergeţi dumneavoastră. Ar fi perfect dacă m-aţi duce până la autostradă. Poate acolo o să găsesc vreun camionagiu care să

mă ducă mai departe.

— Doamnă, pot să vă ofer o călătorie mai plăcută decât cea

oferită de către orice camionagiu.

Town îi mirosi parfumul. Era îmbătător şi greu, săţios, ca de magnolie sau de liliac, dar pe el nu-l deranja.

— Merg în Georgia, spuse ea. E drum lung până acolo.

— Eu merg la Chattanooga. Vă duc cât de departe pot.

— Mmm… Cum vă cheamă?

— Mi se spune Mack, zise domnul Town.

Când discuta cu diferite femei prin baruri, continua:

„Unele persoane pe care le cunosc îmi spun Big Mack”. Dar asta putea să mai aştepte. Aveau un drum lung de făcut, aveau să petreacă multe ore împreună şi aveau să se cunoască mai bine.

— Dar dumneavoastră cum vă numiţi?

— Laura.

— Ei bine, Laura, sunt convins că vom fi prieteni.

Puştiul cel gras îl descoperi pe domnul World în Camera Curcubeului – o porţiune de cărare înconjurată de ziduri, cu geamurile ferestrelor acoperite cu fâşii transparente de plastic verde, roşu şi galben. Domnul World mergea nerăbdător de la o fereastră la alta, privind afară la o lume ce devenea pe rând verde, roşie sau aurie. Domnul World avea părul de un roşu-portocaliu, tuns scurt. Purta un impermeabil Burberry.

Puştiul cel gras tuşi. Domnul World îşi ridică privirea.

— Scuzaţi-mă, domnule World…

— Da? Totul e conform planului?

Puştiului gras i se uscase gura. Îşi linse buzele şi zise:

— Am pregătit totul. N-am primit confirmarea pentru elicoptere.

— O să fie aici atunci când vom avea nevoie de ele.

— Bine, zise puştiul cel gras. Bine.

Rămase locului, fără să spună nimic, fără să plece. Avea o vânătaie pe frunte.

După un timp, domnul World zise:

— Mai pot face altceva pentru tine?

Puştiul rămase tăcut un timp, apoi înghiţi în sec şi dădu din cap.

— Altceva… Da…

— Te-ai simţi mai în largul tău dacă am discuta în particular?

Puştiul dădu iarăşi din cap.

Domnul World merse cu puştiul în centrul său operaţional: o peşteră umedă ce conţinea o dioramă cu spiriduşi beţi, care distilau whisky într-un alambic. Un afiş de la intrare îi avertiza pe turişti că peştera este închisă, pentru că se fac reparaţii. Cei doi se aşezară pe scaune de plastic.

— Cu ce pot să te ajut? întrebă domnul World.

— Da… Bine… De fapt, cu două lucruri. Bine. Primul: ce mai aşteptăm? Al doilea… Al doilea e ceva mai dificil. Uite ce-i… Avem puşti. Da. Avem putere de foc. Ei au… Ei au nişte săbii afurisite şi cuţite, ciocane şi securi de piatră. Nişte fiare vechi. Noi avem bombe inteligente.

— Pe care nu le vom folosi, zise celălalt.

— Ştiu. Aţi anunţat deja asta. Ştiu. Se poate. Dar de când am făcut treaba aia cu târfa din Los Angeles…

Puştiul se opri, se strâmbă, păru că nu are chef să

continue.

— Ai fost tulburat?

— Da. Bun cuvânt. Tulburat. Da.