Oamenii de la televiziune străbătură Rock City şi se opriră

lângă stânca aflată în echilibru, unde discutară între ei cu voci plăcute, chibzuite.

Nu erau singurii care sosiseră odată cu valul acela de vizitatori. Dacă ai fi străbătut străzile din Rock City în ziua aceea, ai fi remarcat persoane care arătau ca nişte vedete de cinematograf, oameni care arătau ca nişte extratereştri şi indivizi care arătau ca nişte oameni ideali, nu ca aceia din realitate. Puteai să-i vezi, dar probabil că nu i-ai fi băgat în seamă.

Veniseră în Rock City în limuzine lungi, în maşini sport mici şi în vehicule de teren supradimensionate. Mulţi dintre ei purtau ochelari de soare, ca aceia care sunt obişnuiţi să

poarte ochelari de soare şi afară şi în casă, şi care nu se simt bine dacă şi-i scot. Vedeai oameni bronzaţi, costume, ochelari şi zâmbete.

Aveau în comun cu toţii o înfăţişare specifică, una care

spune „ştii cine sunt” sau „ar trebui să ştii cine sunt”.

Familiaritatea de-o clipă era şi o distanţare, o înfăţişare sau o atitudine care exprima încrederea că lumea exista pentru ei, că lumea îi primea cu entuziasm şi că-i adora.

Puştiul cel gras mergea printre ei ţanţoş, ca unul care, în ciuda faptului că nu ştia să fie sociabil, reuşise în viaţă mai mult decât visase. Pardesiul său negru flutura în vânt.

Cineva care stătea lângă un chioşc cu răcoritoare tuşi ca să-i atragă atenţia. Era un tip uriaş, iar din faţă şi din degete îi ieşeau lame de bisturiu. Avea o mutră îngrozitoare.

— Va fi o bătălie zdravănă, zise el, cu un glas vâscos.

— Nu va fi nicio bătălie, răspunse puştiul cel gras. Avem aici doar o schimbare de paradigmă. O simulare. Modalităţile de tip bătălie par de pe vremea lui Lao Zi130.

Făptura cea groaznică se uită la el şi-i zise doar atât:

— Aşteaptă şi o să vezi.

— O să văd, răspunse puştiul cel gras. Îl caut pe domnul World. L-ai văzut?

Făptura se scărpină cu o lamă de bisturiu şi se concentră, scoţând în afară buza inferioară. Apoi dădu din cap.

— E acolo.

Puştiul cel gras plecă în direcţia arătată, fără să-i mulţumească. Făptura cea groaznică aşteptă până când puştiul cel gras dispăru din vedere.

— O să aibă loc o bătălie, îi zise ea unei femei care avea figura acoperită cu puncte fosforescente.

Femeia dădu din cap şi se trase mai aproape, apoi întrebă, cu un glas plin de interes:

— Şi cum te face chestia asta să te simţi?

Făptura cea groaznică clipi, apoi începu să-i explice.

Fordul Explorer al lui Town avea un sistem global de poziţionare, un ecran care consulta sateliţii şi care arăta locul în care se afla maşina, dar Town se rătăci de îndată ce ajunse la sud de Blacksburg şi o luă pe drumuri de ţară.

130 Lao Zi – filosof chinez născut probabil în secolul al VI-lea î.H., fondator al taoismului.

Drumurile pe care mergea nu aveau nicio legătură cu liniile de pe harta aflată pe ecran. În cele din urmă opri maşina pe o păşune, coborî geamul, văzu o femeie grasă, albă, târâtă de un câine-lup ce-şi făcea plimbarea de dimineaţă, şi o întrebă

în ce direcţie se află Ferma Frasinului.

Femeia dădu din cap, arătă într-o direcţie şi-i spuse ceva.

Town nu înţelese nimic, dar îi mulţumi femeii de un milion de ori, ridică geamul şi plecă în direcţia ce-i fusese arătată.

Merse aşa vreo patruzeci de minute, trecând de pe un drum de ţară pe alt drum de ţară, niciunul dintre ele nefiind cel pe care-l căuta. Începu să se înfurie.

— Sunt prea bătrân pentru asemenea rahaturi, zise el cu glas tare, exprimându-şi plictiseala de vedetă de cinematograf sătulă de lume.

Se apropia de cincizeci de ani. Cea mai mare parte a activităţii sale se desfăşurase într-un domeniu al administraţiei care este desemnat doar prin iniţiale, şi nu reuşise să se lămurească dacă făcuse bine că-şi părăsise slujba guvernamentală cu vreo zece ani în urmă, ca să se angajeze în sectorul privat. Uneori credea că greşise, alteori că fusese bine inspirat. Oricum, numai fraierii de pe stradă

mai credeau că exista vreo diferenţă între cele două tipuri de slujbe.

Era pe cale să renunţe a mai căuta ferma, când ajunse pe culmea unui deal şi văzu firma de pe poartă, pictată de mână. Era simplă, aşa cum i se spusese că este – ASH. Opri Fordul, coborî şi dezlegă sârma care ţinea poarta închisă.

Apoi se întoarse în maşină şi intră înăuntru.

Îşi spuse că era ca şi cum ai fi gătit o broască. Pui broasca în apă, apoi dai drumul la aragaz. Iar când broasca îşi dă

seama că se întâmplă ceva ciudat, e aproape fiartă. Lumea în care lucra era prea bizară. Nu simţea pământ tare sub picioare, apa din oală fierbea de zor.

Când se transferase la Agenţie, lucrurile păruseră simple.

Şi acum erau la fel, nu erau complexe, ci doar bizare. Fusese în biroul domnului World la ora două în dimineaţa aceea şi i se spusese ce să facă.

— Ai priceput? întrebase domnul World, în timp ce-i

întindea cuţitul în teacă de piele neagră. Să-mi tai un băţ.

Ceva mai lung de-o jumătate de metru.

— Am priceput, răspunsese el.

Apoi întrebase:

— De ce trebuie să fac asta, domnule?

— Pentru că ţi-am dat eu ordin, răspunsese domnul World. Găseşte copacul. Fă-ţi treaba. Ne întâlnim în Chattanooga. Nu pierde timpul.

— Ce să fac cu nenorocitul ăla?

— Cu Shadow? Dacă-l vezi, evită-l. Nu te atinge de el. Nici măcar nu discuta cu el. Nu vreau să-l transformi în martir.

În planul nostru nu-i loc pentru martiri.

Apoi îi zâmbise. Domnul World se distra. Domnul Town remarcase acest lucru în mai multe împrejurări. Îl amuzase să facă pe şoferul în Kansas.

— Ştiţi…