— Am încredere în tine, răspunse el, fără să ezite.

— Nu vrei să ştii cât o să te coste asta?

— Mi-am pierdut deja numele, îi spuse el.

— Numele apar şi dispar. Nu valorează nimic.

— Da. Probabil. N-a fost uşor. Am avut o revelaţie, a fost ceva intim.

— Toate revelaţiile sunt intime. De aceea toate revelaţiile sunt suspecte.

— Nu înţeleg.

— Nu, nu înţelegi. O să-ţi iau inima. O să avem nevoie de ea mai târziu, spuse ea, apoi întinse mâna şi o înfipse adânc în pieptul lui, după care o scoase, ţinând între unghiile ei ascuţite ceva rubiniu, care pulsa; avea culoarea sângelui de porumbel şi era făcută din lumină pură; se contracta şi se extindea ritmic.

Apoi femeia strânse mâna, iar inima dispăru.

— Ia-o pe drumul din mijloc, zise Bast.

Shadow dădu din cap şi plecă mai departe.

Cărarea devenise mai alunecoasă. Pe stâncă era gheaţă.

Luna de deasupra sa lucea prin cristalele de gheaţă din aer.

În jurul lunii se vedea un inel, un nimb lunar, care făcea ca lumina să fie difuză. Era foarte frumos, dar mersul lui devenise mai dificil. Cărarea nu mai era deloc sigură.

Ajunse în punctul în care drumul se bifurca.

Shadow se uită la prima cărare, cu sentimentul că

recunoaşte anumite lucruri. Drumul ducea într-o cameră

mare sau într-un grup de încăperi, care semănau cu un muzeu întunecos. Îl cunoştea. Auzea ecoul zgomotelor mărunte. Auzea zgomotul pe care-l face praful când se aşază.

Era locul pe care-l visase cu mult timp în urmă, în prima noapte în care Laura venise la el, în camera de la motel. Era sala nesfârşită a zeilor care fuseseră uitaţi, a celor care-şi pierduseră existenţa însăşi.

Făcu un pas înapoi.

Se duse către ultima cărare şi se uită în faţă. Coridorul avea ceva de Disneyland: pereţi din plexiglas negru, cu becuri

fixate de ei. Becurile colorate clipeau şi sclipeau într-o ordine iluzorie, fără niciun motiv anume, precum luminile de pe panoul de comandă al unei nave cosmice de la televizor.

Şi se auzea ceva – un zumzet grav, profund, o vibraţie pe care Shadow o simţea până-n adâncul abdomenului.

Se opri şi se uită în jur. Niciunul dintre cele două drumuri nu i se părea bun. Se lămurise cum era cu ele. Drumul din mijloc, cel pe care-i spusese femeia-pisică să meargă, acela era drumul său. Se îndreptă către el.

Luna de deasupra sa începuse să-şi piardă luminozitatea.

Marginea ei devenise roz, o acoperea o eclipsă.

Cărarea ajunse la o uşă enormă. Shadow trecu prin ea, pătrunzând în întuneric. Aerul era cald şi mirosea a praf umed, ca o stradă dintr-un oraş după prima ploaie a verii.

Iar lui nu-i era frică.

Nu-i mai era frică. Teama murise în copac, odată cu Shadow. Nu mai rămăsese teamă, nici ură, nici durere.

Rămăsese numai esenţa.

Ceva plescăi în depărtare, iar zgomotul se răspândi în spaţiul imens. Shadow îşi miji ochii, dar nu zări nimic. Era prea întuneric. Apoi, din direcţia plescăitului apăru o lumină

fantomatică, iar lumea căpătă formă – se afla într-o peşteră, iar în faţa lui se întindea apa, netedă ca o oglindă.

Plescăiturile se apropiară, iar lumina deveni mai puternică.

Shadow rămase pe mal. Curând, zări o barcă joasă, plată, ce avea la provă un felinar alb; un altul, reflectat de apa cea neagră şi sticloasă, se vedea la un metru sub primul. Barca era împinsă cu o prăjină de o siluetă înaltă. Plescăiturile erau făcute de prăjină, atunci când aceasta era scoasă din apă şi mutată, ca să se împingă barca pe apa lacului subteran.

— Hei! strigă Shadow.

Ecoul îl înconjură de îndată, iar Shadow îşi imagină o mulţime de oameni care-l întâmpinau şi-l strigau, iar toţi oamenii aceia aveau glasul lui.

Persoana ce împingea barca nu-i răspunse.

Pilotul bărcii era înalt şi foarte slab. El – dacă era un bărbat – purta o robă albă, iar capul de deasupra robei era atât de neomenesc, încât Shadow era convins că-i vorba de o

mască: era un cap de pasăre, mic, pe un gât lung, şi cu un cioc şi mai lung. Shadow era sigur că mai văzuse silueta aceea fantomatică, de pasăre. Îşi scotoci prin memorie şi-şi dădu seama, dezamăgit, că vedea maşinăria cu arc, care funcţiona când introduceai o monedă în ea, aflată în Casa de pe Stâncă, şi silueta albă, ca de pasăre, care aluneca afară

din criptă ca să ia sufletul beţivului.

Apa picura de pe prăjină şi de pe prova navei, iar siajul acesteia punea în mişcare lichidul sticlos. Barca era alcătuită

din trestii legate strâns.

Nava ajunse lângă ţărm. Pilotul se rezemă în prăjină, apoi întoarse capul până ajunse cu faţa spre Shadow.

— Salut, zise el, fără să-şi mişte ciocul cel lung.

Vocea era una bărbătească şi – la fel ca toate vocile auzite de Shadow în viaţa sa de după moarte – familiară.

— Vino la bord. Mi-e teamă că o să te uzi la picioare, dar nu avem ce face. Barca e veche şi s-ar putea sfâşia dacă m-aş apropia prea mult de mal.

Shadow îşi scoase pantofii şi intră în apă. Aceasta îi ajungea la jumătatea gambelor. După ce se înfioră, i se păru surprinzător de caldă. Ajunse la barcă, iar pilotul întinse mâna şi-l ajută să urce la bord. Barca de trestii se clătină un pic şi prin partea ei de jos ţâşni apă, apoi ambarcaţiunea se echilibră.

Pilotul împinse cu prăjina şi îndepărtă barca de mal.

Shadow se uita la el. De pe pantaloni i se scurgeau picături de apă.

— Te cunosc, îi zise el făpturii de la provă.