Shadow încercă să vorbească, dar nu reuşi decât să

tuşească vreme îndelungată.

— Ştii, nu pari să fii într-o stare prea bună.

— Bună, Laura, reuşi el să îngaime.

Femeia îl privi cu ochi morţi şi-i zâmbi.

— Cum ai reuşit să mă găseşti? întrebă Shadow.

Laura rămase un timp tăcută, în lumina lunii, apoi zise:

— Tu eşti lucrul cel mai apropiat de viaţă pe care-l am. Tu eşti singurul lucru care mi-a mai rămas, singurul lucru care nu-i sumbru, fad, cenuşiu. Chiar dacă aş fi legată la ochi, chiar dacă aş fi cufundată în cel mai adânc ocean, tot aş şti cum să te găsesc. Chiar dacă aş fi îngropată la o sută de kilometri sub pământ, tot aş şti unde eşti.

Shadow se uită la femeia din lumina lunii şi ochii i se umplură de lacrimi.

— O să te dau jos de acolo, zise ea, după un timp. Am pierdut prea mult timp salvându-te, nu-i aşa?

Shadow tuşi din nou, apoi îi zise:

— Lasă-mă aici. Trebuie să fac asta.

Laura se uită la el şi clătină din cap.

— Eşti nebun. O să mori. Sau o să te schilodeşti, dacă nu eşti deja schilod.

— S-ar putea să fiu, zise el. Dar sunt în viaţă.

— Da, zise ea, după un timp. Cred că eşti în viaţă.

— Mi-ai mai spus asta. În cimitir.

— Căţeluşule, mi se pare că asta s-a întâmplat cu tare mult timp în urmă. Acum mă simt mai bine. Nu mă mai doare atât de tare. Înţelegi ce vreau să spun. Dar sunt atât de uscată…

Vântul începu să bată, iar Shadow îi simţi mirosul – o duhoare de carne putredă, de boală şi de descompunere, un miros pătrunzător şi neplăcut.

— Mi-am pierdut slujba, îi povesti ea. Era o slujbă de noapte, dar mi-au spus că lumea se plângea. Le-am zis că

sunt bolnavă, dar nu le-a păsat. Sunt atât de însetată…

— Femeile au apă, îi zise el. Cele din casă.

— Căţeluşule… spuse ea, părând speriată.

— Spune-le… spune-le că am zis să-ţi dea apă…

Figura cea albă se uită la el.

— Trebuie să plec, zise Laura, apoi tuşi, se strâmbă, scuipă ceva alb în iarbă, iar scuipatul ei se desfăcu în bucăţi şi se târî de acolo.

Îi era imposibil să respire. Îşi simţea pieptul greu, capul îi vâjâia…

— Rămâi, zise el în şoaptă, fără să ştie dacă ea îl auzea. Te

rog să nu pleci, zise el, şi începu să tuşească. Rămâi aici în noaptea asta.

— O să rămân un timp, zise ea.

Apoi adăugă, cu tonul unei mame ce se adresează copilului său:

— N-o să ţi se întâmple nimic rău cât timp voi fi aici. Ştii asta?

Shadow tuşi încă o dată. Închise ochii – doar pentru o clipă, se gândi el –, dar când îi deschise din nou, luna apusese şi el era singur.

Un bubuit în cap, mai puternic decât durerea migrenei, mai puternic decât orice durere. Totul se dizolvă în fluturi micuţi care zburau în jurul său ca o furtună de nisip multicolor, care se evaporară apoi în noapte.

Cearşaful alb înfăşurat în jurul cadavrului de la baza copacului flutura zgomotos în bătaia vântului dimineţii.

Bubuitul încetă. Totul încetini. Nu mai rămăsese nimic care să-l facă să continue să respire. În piept, inima îi încetă să

bată.

Bezna în care pătrunse de data asta era profundă, luminată de o singură stea. Era bezna finală.

CAPITOLUL ŞAISPREZECE

Ştiu că se trişează. Dar e singurul joc din oraş.

CANADA BILL JONES

Copacul dispăruse, lumea dispăruse, cerul cenuşiu de deasupra lui dispăruse. Cerul avea acum culoarea miezului de noapte. Deasupra sa lucea o singură stea, rece, o luminiţă

ce clipea, şi nimic altceva. Făcu un singur pas şi fu gata să

se poticnească.

Shadow se uită în jos. În stâncă fuseseră tăiate trepte ce duceau jos, trepte atât de uriaşe, încât putea să-şi închipuie că fuseseră cioplite de uriaşi care coborâseră pe ele cu mult timp în urmă.

Coborî din treaptă în treaptă, pe jumătate sărind, pe jumătate căzând. Trupul îl durea, dar era durerea lipsei de exerciţiu, nu durerea chinuitoare a trupului care atârnase în copac până când murise.

Observă, fără să fie surprins, că era îmbrăcat – în blugi şi tricou alb. Era desculţ. Avea o senzaţie profundă de deja-vu.

Aşa fusese îmbrăcat atunci când intrase în apartamentul lui Cernobog, în noaptea în care Zoria Polunocinaia venise la el şi-i povestise despre constelaţia numită Carul lui Odin. Apoi luase luna de pe cer pentru el…

Ştiu, deodată, ce avea se se întâmple în continuare. Zoria Polunocinaia avea să fie acolo.

Zoria îl aştepta la capătul scării. Pe cer nu se vedea pic de lună, dar femeia era scăldată în razele lunii – părul ei alb avea culoarea lunii, purta aceeaşi cămaşă de noapte din dantelă şi bumbac pe care o purtase în noaptea aceea în Chicago.