Gemea.

Nodurile fuseseră făcute bine. Funiile erau tari şi rezistente. Curând, Shadow fu din nou epuizat.

În delirul său, Shadow se transformă în copac. Rădăcinile sale se înfigeau adânc în scoarţa pământului, în timp, în izvoarele ascunse. Simţi izvorul unei femei ce se numea Urd, adică „Trecut”. Femeia era uriaşă, gigantică, un munte subpământean de femeie, iar apa pe care o păzea femeia aceea era apa timpului. Alte rădăcini duceau în alte locuri.

Unele dintre ele erau secrete. Acum, când era însetat, trăgea apă cu rădăcinile sale, o trăgea în trupul său.

Avea o sută de braţe care se despicau în o sută de mii de degete şi toate degetele sale se întindeau spre cer. Greutatea cerului atârna greu pe umerii săi.

Neplăcerea nu se redusese, pentru că durerea aparţinea siluetei ce atârna de copac, nu copacului însuşi. În nebunia sa, Shadow era, în acelaşi timp, omul din copac, dar era şi copacul, şi vântul care agita crengile desfrunzite ale copacului lumii; era cerul cenuşiu şi norii ce se agitau; era veveriţa Ratatosk, ce alerga de la rădăcinile de jos până la crengile cele mai de sus; era şoimul cu privirea de nebun care stătea pe o ramură ruptă din vârful copacului, supraveghind întreaga lume; era viermele din inima copacului.

Stelele se rotiră, iar el îşi trecu sutele de mâini peste stelele strălucitoare, ascunzându-le în palmă, luându-le, făcându-le să dispară…

Un moment de limpezime, în mijlocul durerii şi nebuniei –

Shadow simţi că iese la suprafaţă. Ştia că n-o să stea mult timp acolo. Soarele dimineţii îl zăpăcea. Închise ochii, dorindu-şi să-i fi putut feri de soare cu mâna.

Nu putea să mai reziste mult. Ştia şi asta.

Când deschise ochii, Shadow văzu că în copac, alături de el, se afla un tânăr.

Avea pielea de un cafeniu-închis, fruntea înaltă şi părul negru, cârlionţat. Stătea pe o ramură deasupra capului lui Shadow, iar acesta putea să-l vadă bine doar dacă îşi lăsa capul într-o parte. Omul ăla era nebun. Shadow îşi dădu seama dintr-o privire.

— Eşti gol, îi mărturisi nebunul, cu voce răguşită. Şi eu sunt gol.

— Am văzut, croncăni Shadow.

Nebunul se uită la el, apoi dădu din cap, după care începu să şi-l mişte într-o parte şi în alta, în sus şi-n jos, de parcă ar fi vrut să scape de-o crampă din ceafă. După un timp, zise:

— Mă cunoşti?

— Nu, îi răspunse Shadow.

— Eu te cunosc. Te-am văzut în Cairo. Te-am văzut şi după aceea. Sora mea te place.

— Eşti…

Shadow încercă să-şi amintească numele. „Mănâncă doar animale ucise de maşini pe şosea, ce fel de viaţă e asta?”

— Eşti… eşti Horus.

Nebunul dădu din cap.

— Horus, zise el. Eu sunt şoimul dimineţii, uliul după-amiezii. Eu sunt soarele, ca şi tine. Iar eu cunosc numele adevărat al lui Ra. Mi l-a spus mama.

— Asta-i grozav, zise politicos Shadow.

Nebunul se uită atent la solul de sub ei, fără să spună

nimic. Apoi sări din copac.

Un şoim se prăbuşi ca o piatră către pământ, apoi îşi întinse aripile şi zbură înapoi în copac, ţinând în gheare un pui de iepure. Se aşeză pe o creangă, de data asta mai aproape de Shadow.

— Ţi-e foame? întrebă nebunul.

— Nu, îi răspunse Shadow. Presupun că ar trebui să-mi fie, dar nu-mi este.

— Mie mi-e foame, zise nebunul, apoi mâncă iute iepurele, sfâşiind, sugând, muşcând, rozând.

După ce termină de mâncat, aruncă oasele şi blana pe

pământ. Apoi merse pe ramură până când ajunse la o lungime de braţ de Shadow. După aceea se uită atent la el, cercetându-l cu atenţie şi cu grijă din cap până-n picioare.

Nebunul avea sânge de iepure pe bărbie şi pe piept. Şi-l şterse cu dosul palmei.

Shadow îşi dădu seama că trebuia să spună ceva.

— Hei! zise el.

— Hei! zise şi nebunul.

După care se ridică în picioare, îi întoarse spatele lui Shadow şi dădu drumul unui şuvoi de urină închisă la culoare pe pajiştea de sub ei. Când termină, se ghemui din nou pe ramură.

— Cum ţi se spune? întrebă Horus.

— Shadow.

— Tu eşti umbra, eu sunt lumina, zise nebunul. Tot ce există aruncă o umbră. Lupta o să înceapă în curând. O să-i privesc, în timp ce-o să se strângă.

Apoi nebunul zise:

— Eşti pe moarte. Nu-i aşa?

Dar Shadow nu mai putea să vorbească. Un şoim îşi luă

zborul, se ridică încet în aerul dimineţii.

Lumina lunii.

O tuse îl zgâlţâi pe Shadow, o tuse dureroasă care-i izbi pieptul şi gâtul. Shadow se sili să respire.

— Hei, căţeluşule! îl strigă o voce cunoscută.

Se uită în jos.

Lumina lunii curgea albă printre ramurile copacului, strălucitoare ca lumina zilei. La poalele copacului stătea o femeie, cu figura ca un oval alb. Vântul agita crengile copacului.

— Salut, căţeluşule, zise femeia.