Ea îşi strânsese părul şi-i spusese să între în casă, iar ceva mai târziu îi pusese hainele într-o pungă de plastic pentru gunoi, pe care o aruncase într-o ladă din spatele unui hotel aflat la câteva cvartale de locuinţa ei. Pistolul şi portofelul poliţistului le pusese într-o pungă de hârtie. Turnase deasupra zaţ de cafea şi resturi de mâncare, legase punga la gură şi o aruncase într-un coş de gunoi din staţia de autobuz.
Nu păstrase niciun suvenir.
Cerul nopţii strălucea portocaliu spre vest din cauza fulgerelor îndepărtate, undeva deasupra mării, iar Bilquis îşi dădu seama că ploaia va începe în curând. Oftă. Nu voia s-o prindă ploaia. Decise să se întoarcă în apartamentul ei, să
facă baie şi să-şi radă picioarele – avea impresia că tot timpul îşi rădea picioarele104 apoi să doarmă.
— „Noaptea în patul meu l-am căutat pe cel pe care sufletul meu îl iubeşte”, şopti ea. „Fie ca el să mă sărute cu săruturile gurii sale. Iubitul meu este al meu, iar eu sunt a lui.”
Se duse pe o stradă laterală, îndreptându-se spre panta dealului, unde îşi parcase maşina.
Din spate apăru lumina unor faruri, maşina încetini când se apropie de ea, iar Bilquis îşi întoarse faţa către stradă şi zâmbi. Zâmbetul îi îngheţă pe buze când văzu că maşina era o limuzină lungă, albă. Oamenii din asemenea maşini vor să
reguleze în limuzina lor lungă, nu în intimitatea templului lui Bilquis. Dar putea fi vorba de o investiţie. De ceva pentru viitor.
Geamul opac coborî, iar femeia se duse zâmbind spre limuzină.
— Salut, scumpule, zise ea. Cauţi ceva?
— Dragoste dulce, îi răspunse o voce din spatele maşinii.
104 Tradiţia islamică susţine că Regina din Saba avea picioare păroase.
Bilquis se uită înăuntru, atât cât putea să vadă prin fereastra deschisă. Cunoştea o fată care urcase într-o limuzină lungă, cu cinci jucători de fotbal beţi, şi o încurcase urât de tot. Dar în maşină era un singur client, iar acesta părea tânăr şi amabil. Nu părea un adorator, dar banii, banii buni care urmau să treacă din mâna lui într-a ei reprezentau şi ei o energie – baraka105 i se spunea pe vremuri – ce i-ar fi fost de folos într-un asemenea moment, oricât de mică ar fi fost contribuţia lor.
— Cât? întrebă bărbatul.
— Depinde de ce vrei şi pentru cât timp. Şi de cât îţi permiţi să dai.
Simţi un miros de fum care se scurgea pe fereastra limuzinei, ceva care amintea de cabluri arse şi de circuite supraîncălzite. Uşa fu deschisă dinăuntru.
— Pot să plătesc pentru tot ce vreau, zise clientul. Femeia se aplecă şi se uită în maşină. Nu mai era nimeni în afara clientului, un puşti dolofan, care părea că nu are vârsta legală ca să poată cumpăra băutură. Nu mai era nimeni, aşa că Bilquis urcă în limuzină.
— Eşti un puşti bogat, nu-i aşa?
— Mai mult decât bogat, zise el, mutându-se pe canapeaua de piele către ea.
Se mişca stângaci, iar ea îi zâmbi.
— Mmm… Încălzeşte-mă, dragule, îi zise ea. Trebuie să fii unul dintre tipii de pe internet despre care am citit…
El se umflă ca o broască.
— Da. Printre altele. Sunt un specialist în tehnică. Maşina se puse în mişcare.
— Bilquis, cât vrei numai ca să mi-o sugi?
— Cum mi-ai spus?
— Bilquis, repetă el.
După care cântă, cu o voce nepotrivită pentru cântat: 105 Baraka – termen din limba arabă desemnând prezenţa divină sau o binecuvântare sub forma înţelepciunii, dar şi o forţă spiritual pe care ar poseda-o anumite persoane, obiecte sau morminte.
— Eşti o fată imaterială ce trăieşte într-o lume materială106… Cuvintele sale păreau artificiale, căutate, ca şi cum le-ar fi exersat în faţa oglinzii.
Femeia încetă să zâmbească, faţa i se modifică, deveni mai serioasă, mai dură.
— Ce vrei?
— Ţi-am spus. Dragoste dulce.
— O să-ţi dau tot ce vrei, zise ea.
Trebuia să iasă din limuzină. Maşina mergea prea repede ca să sară din ea, dar o să facă şi asta, dacă n-o să reuşească
să scape cu ajutorul vorbelor. Nu-i plăcea ce se întâmpla acolo, deşi nu pricepea prea bine ce se întâmplă.
— Tot ce vreau… Da, zise puştiul, apoi îşi trecu limba peste buze. Vreau o lume curată. Vreau să stăpânesc ziua de mâine. Vreau evoluţie şi revoluţie. Vreau să-i mut pe cei de felul nostru din curentul secundar în cel principal. Voi sunteţi subterani. Asta-i rău. Trebuie să ieşim în luminile rampei. În faţă şi în centru. Voi v-aţi dat la fund de atâta vreme, că nu mai ştiţi nici să vă folosiţi ochii.
— Mă numesc Ayesha, zise ea. Nu ştiu despre ce vorbeşti.
La colţul străzii e o altă fată, numele ei e Bilquis. Putem să
ne întoarcem pe bulevard, poţi să ne ai pe amândouă…
— Oh, Bilquis, oftă el teatral. Nu mai există credinţă în lume. Nimeni nu ne poate da mai mult. E un vid de credibilitate…
Apoi începu să cânte, cu vocea lui nazală, lipsită de armonie:
