Femeia cea mijlocie goli sacul pe iarba pajiştei. Sacul era plin cu funii groase, cafenii din cauza vremii şi a murdăriei.

Femeia începu să le grupeze după lungime, aşezându-le cu grijă pe pământ, lângă trupul lui Wednesday.

După aceea urcară pe scări şi începură să înnoade funiile, să facă noduri complicate, elegante. Legară funiile mai întâi de copac, apoi de Shadow. Fără să fie stânjenite, comportându-se ca nişte moaşe, ca nişte infirmiere sau ca 124 În mitologia nordică, cele trei nome (ursitoare) – Urdr, Verdandi şi Skuld – ţes soarta oamenilor şi a zeilor sub copacul lumii, Yggdrasil.

femeile care spală cadavrele, îi scoaseră tricoul şi chiloţii, apoi îl legară – nu prea strâns, dar bine. Shadow fu uimit văzând cât de confortabil îi susţin greutatea funiile şi nodurile. Funiile treceau pe sub braţele sale, printre picioare, se înfăşurau în jurul mijlocului său, în jurul pieptului, şi-l legau de copac.

Ultima funie îi fu legată – destul de larg – de gât. La început îl stânjenea, dar greutatea sa fusese bine distribuită

şi niciuna dintre funii nu-i intra în carne. Picioarele lui se aflau la un metru şi jumătate deasupra solului. Copacul era uriaş şi desfrunzit, ramurile sale păreau negre pe cerul cenuşiu, iar scoarţa sa avea o culoare cenuşiu-argintie.

Femeile luară scările. Pe Shadow îl cuprinse de panică

atunci când toată greutatea sa fu susţinută numai de funii.

Căzu câţiva centimetri. Dar nu scoase niciun sunet.

Femeile aşezară la poalele copacului cadavrul înfăşurat în giulgiul alcătuit din cearşaful de la motel şi-l lăsară acolo.

Îi lăsară singur.

CAPITOLUL CINCISPREZECE

Spânzuraţi-mă, oh, spânzuraţi-mă şi am să mor, Spânzuraţi-mă, oh, spânzuraţi-mă şi am să mor, Nu-mi pasă de asta, dar n-o să-mi fie uşor Să zac atâta vreme sub mohor…

CÂNTEC VECHI

În prima zi în care Shadow atârnă în copac, simţi doar neplăcere care se transforma încet în durere, simţi teamă şi, uneori, o emoţie ce se afla undeva între plictiseală şi apatie –

o acceptare resemnată, o aşteptare.

Atârna.

Vântul nu bătea.

După mai multe ore, pete plutitoare de culori începură să-i explodeze în faţa ochilor – inflorescenţe stacojii şi aurii, care pulsau ca şi cum ar fi avut o viaţă a lor.

Durerea din braţe şi din picioare deveni, treptat, intolerabilă. Dacă îşi relaxa membrele şi-şi lăsa trupul să

atârne, dacă se apleca în faţă, atunci funia din jurul gâtului prelua greutatea, iar lumea începea să pâlpâie, să se rotească. Aşa că se sprijinea din nou de trunchiul copacului.

Îşi simţea inima bătând în piept, auzea un bubuit aritmic de tobă în timp ce aceasta îi pompa sânge în trup…

Smaralde, safire şi rubine se cristalizau şi ardeau în faţa ochilor săi. Respira greu, gâfâit. Simţea coaja aspră a copacului care-i rodea spatele. Frigul după-amiezii – pe care-l simţea prin pielea goală – îl făcea să tremure.

„E uşor”, îi spunea cineva în mintea sa. „Trebuie să faci un truc. Pe care îl faci sau mori.”

Îi plăcu ideea şi o repetă în gând, ca pe o mantră sau ca pe un cântecel pentru copii, în ritmul bătăilor inimii sale.

E uşor, trebuie să faci un truc, pe care îl faci sau mori.

E uşor, trebuie să faci un truc, pe care îl faci sau mori.

E uşor, trebuie să faci un truc, pe care îl faci sau mori.

E uşor, trebuie să faci un truc, pe care îl faci sau mori.

Timpul trecea. Cântarea continua. Shadow o auzea. Cineva repeta cuvintele, oprindu-se doar când gura lui Shadow începu să se usuce, când limba din gură îi deveni tare, ca o bucată de piele tăbăcită. Shadow se împinse în sus, depărtându-şi picioarele de copac, încercând să-şi sprijine greutatea astfel încât să-şi poată umple plămânii cu aer.

Respiră până când nu mai rezistă şi se lăsă să cadă, ţinut de legături şi atârnând de copac.

Când începu pălăvrăgeala – un zgomot furios şi plin de râsete –, Shadow îşi închise gura, îngrijorat că ar putea să fi scos el însuşi sunetele acelea. Dar zgomotul continuă,

„înseamnă că-i universul, care râde de mine”, îşi zise Shadow atunci. Capul îi atârna într-o parte. Ceva alergă pe trunchiul copacului şi se opri lângă capul său. Apoi chiţăi puternic în urechea lui un cuvânt, poate ratatosk. Shadow încercă să-l repete, dar limba i se lovi de cerul gurii. Se întoarse încet şi se uită la capul cenuşiu-cafeniu şi la urechile ascuţite ale unei veveriţe.

Îşi dădu seama că o veveriţă pare mult mai puţin deşteaptă atunci când o priveşti de aproape, faţă de felul în care pare când te uiţi la ea de la distanţă. Făptura arăta ca un şobolan şi părea periculoasă, nu era blândă sau încântătoare. Iar dinţii ei păreau ascuţiţi… Shadow îşi dori ca animalul să nu-l considere o ameninţare, nici ca o sursă de hrană. Nu credea că veveriţele erau carnivore… dar multe lucruri se dovediseră a fi altfel decât crezuse el că sunt…

Adormi.

Durerea îl trezi de mai multe ori, în următoarele ceasuri, îl scoase dintr-un vis macabru, în care copii morţi se ridicau şi veneau spre el, cu ochii jupuiţi, ca nişte perle umflate. Îi reproşau că nu i-a ajutat. Un păianjen alergă peste faţa lui, iar el se trezi. Clătină din cap, aruncând sau speriind păianjenul, apoi se întoarse la visul său – un om cu cap de elefant şi cu burtă mare, cu un fildeş rupt, năvălea spre el călare pe un şoarece uriaş. Omul cu cap de elefant îşi

îndreptă fildeşul către Shadow şi zise:

— Dacă m-ai fi invocat înainte să începi această călătorie, ai fi putut să ocoleşti o parte dintre necazurile pe care le ai.

Apoi elefantul luă şoarecele – care devenise mic, într-un fel pe care Shadow nu-l înţelegea, dar fără să-şi schimbe deloc dimensiunile – şi-l aruncă dintr-o mână în alta, acoperindu-l cu degetele în timp făcea asta, iar Shadow nu fu surprins niciun pic atunci când zeul cu cap de elefant îşi deschise în cele din urmă toate cele patru mâini şi-i arătă că sunt goale.

Apoi ridică din cei patru umeri ai săi, într-o mişcare ciudat de continuă, şi se uită la Shadow cu o figură inexpresivă.

— E în trompă, îi zise Shadow omului-elefant, pentru că

urmărise unde dispăruse codiţa şoricelului.

Omul-elefant dădu din capul său uriaş şi zise:

— Da. În trompă. O să uiţi multe lucruri. O să renunţi la multe lucruri. O să pierzi multe lucruri. Dar să nu pierzi asta.

Şi începu ploaia, iar Shadow se agită, tremură, se udă şi trecu din somnul cel mai profund în trezirea cea mai deplină.

Tremuratul se intensifică atât de mult, încât Shadow se sperie, pentru că tremura mai puternic decât şi-ar fi imaginat că-i posibil, într-o serie de zguduituri convulsive ce treceau dintr-una în alta. Încercă să se oprească, dar continua să

tremure, clănţănind din dinţi, iar membrele i se zbăteau şi i se suceau, fără să le poată stăpâni. Şi simţea o durere adevărată, ca o tăietură de cuţit care îi acoperea tot trupul cu răni mărunte, invizibile, profunde şi insuportabile.

Deschise gura, ca să prindă apa ploii în timp ce curgea, umezindu-şi buzele crăpate şi limba uscată, udând funiile care-l legau de trunchiul copacului. Apoi urmă un fulger, atât de strălucitor, încât îl percepu ca pe o lovitură în ochi, care transformă lumea într-o panoramă intensă de imagini consecutive. După aceea urmă tunetul, un trosnet, un bubuit şi un zăngănit. Apoi tunetul se repetă, iar ploaia îşi dublă intensitatea. În ploaie şi în noapte, tremuratul încetă.

Lamele de cuţit dispărură. Shadow nu mai simţea frigul. Sau, mai bine zis, simţea frigul, dar frigul devenise o parte a sa.

Shadow atârna de copac în timp ce fulgerul se întindea şi