Momentul furtunii CAPITOLUL PAISPREZECE

Oamenii-s în beznă, nu ştiu ce să facă,

Aveam un felinar, se stinge şi el parcă;

Încet îmi întind mâna, sper să fii lângă mine, Aş vrea doar să fiu în întuneric cu tine.

GREG BROWN, „ÎN ÎNTUNERIC CU TINE”

Schimbară maşinile la ora cinci dimineaţa, în Minneapolis, în parcarea aeroportului. Urcară până la etajul superior, acolo unde clădirea parcării se deschidea către cer.

Shadow luă uniforma portocalie, cătuşele şi lanţul, le puse în punga de hârtie în care se aflaseră pentru scurt timp bunurile sale personale, apoi aruncă punga într-un tomberon. Aşteptau de zece minute, când un tânăr solid, cu pieptul masiv, ieşi pe uşa aeroportului şi veni către ei. Mânca dintr-un pachet de cartofi prăjiţi, cumpărat de la Burger King. Shadow îl recunoscu imediat: stătuse pe bancheta din spate a maşinii, atunci când plecaseră din Casa de pe Stâncă, şi fredonase atât de puternic, încât automobilul începuse să vibreze. Acum avea o bărbiţă în care apăruseră

fire albe. Îl făcea să pară mai bătrân.

Bărbatul îşi şterse pe blugi grăsimea de pe mâini, apoi îşi întinse mâna uriaşă către Shadow.

— Am aflat de moartea Tatălui Tuturor, zise el. O să

plătească pentru asta, şi o să plătească scump.

— Wednesday era tatăl tău? întrebă Shadow.

— Era Tatăl Tuturor, zise bărbatul, cu un nod în gât. Să le spuneţi celorlalţi că, atunci când veţi avea nevoie, oamenii mei vor fi aici.

Cernobog scuipă pe noroiul îngheţat un fir de tutun ce-i rămăsese între dinţi.

— Şi câţi sunteţi? Zece? Douăzeci?

Barba bărbatului solid se zburli:

— Zece dintre noi nu fac cât o sută dintr-ai lor? Cine poate înfrunta unul dintre oamenii mei într-o bătălie? Dar suntem mai mulţi, pe la marginea oraşelor. Suntem câţiva prin munţii Catskills115, alţii prin trupele de circ din Florida, îşi ţin securile ascuţite. O să vină de îndată ce o să-i chem.

— Aşa să faci, Elvis, zise domnul Nancy.

Shadow avea impresia că spusese „Elvis”. Nancy schimbase uniforma de ajutor de şerif cu o haină groasă, cafenie, pantaloni de catifea reiată şi pantofi cafenii.

— Cheamă-i. Asta-şi dorise ticălosul cel bătrân.

— L-au trădat. L-au ucis. Am râs de Wednesday, dar am greşit. Niciunul dintre noi nu mai e în siguranţă, zise bărbatul care se numea poate Elvis. Poţi să te bazezi pe noi, i se adresă el apoi lui Shadow, bătându-l uşor pe spate.

Shadow aproape că fu aruncat pe jos. Era ca şi cum l-ar fi bătut uşor pe spate o ghiulea rătăcită.

Cernobog se uita prin parcare. Întrebă:

— Scuzaţi-mi întrebarea, dar care-i noul nostru vehicul?

— Acesta, îi arătă bărbatul cu piept masiv.

— Ăsta? pufni Cernobog.

Era un autobuz Volkswagen 1970. Pe geamul din spate avea lipit un abţibild în formă de curcubeu.

— E un vehicul bun. Şi-i ultimul lucru pe care s-ar aştepta să-l conduceţi.

Cernobog dădu ocol maşinii. Apoi începu să tuşească, o tuse lungă, de bătrân, tuşea de la cinci dimineaţa a fumătorului. Îşi drese glasul, scuipă, duse mâna la piept şi îl masă, îndepărtând durerea.

— Da. E ultima maşină pe care ar bănui-o. Şi ce-o să se întâmple când o să ne oprească poliţia, scotocind după

hipioţi şi după droguri? Ei? N-am venit aici ca să ne plimbăm cu autobuzul magic. Am venit să ne pierdem urma.

115 Munţii Catskills – munţi din statul New York.

Bărbatul bărbos descuie uşa autobuzului.

— Dacă o să arunce o privire, o să vadă că nu sunteţi hipioţi, aşa că o să vă spună la revedere. E deghizarea perfectă. Şi a fost singurul lucru pe care l-am putut găsi, având în vedere că n-am fost anunţat din timp.

Cernobog părea dispus să se certe în continuare, însă

domnul Nancy interveni cu blândeţe:

— Elvis, te-ai străduit să ne ajuţi. Îţi suntem recunoscători. Maşina noastră trebuie să fie dusă înapoi la Chicago.

— O s-o lăsăm în Bloomington, zise bărbosul. Lupii o să

aibă grijă de ea, aşa că nu trebuie să vă mai preocupe soarta ei.

Se întoarse apoi către Shadow.

— Condoleanţe. Îţi împărtăşesc durerea. Mult noroc. Dacă

priveghiul îţi va reveni ţie, îmi exprim admiraţia şi simpatia, spuse el, strângând puternic mâna lui Shadow. Să transmiţi toate astea cadavrului, când îl vei vedea. Să-i spui că Alviss, fiul lui Vindalf, îşi va păstra credinţa.

Autobuzul Volkswagen mirosea a paciuli, a tămâie veche şi a tutun pentru ţigări. Pe podea şi pe pereţi fusese lipit un covor roz vechi, decolorat.

— Cine a fost ăsta? întrebă Shadow, în timp ce cobora cu maşina pe rampă, chinuindu-se să schimbe vitezele.

— Exact cine a spus că este. Alviss, fiul lui Vindalf. E

regele piticilor. E cel mai înalt, cel mai puternic, cel mai mare dintre toţi piticii.

— Dar el nu-i pitic! le atrase atenţia Shadow. Are aproape un metru şi optzeci de centimetri!

— Asta înseamnă că între pitici e un adevărat uriaş, spuse Cernobog. E cel mai înalt pitic din America.

— Ce-a fost chestia aia cu priveghiul? întrebă Shadow.

Cei doi bătrâni nu-i răspunseră. Shadow se uită la domnul Nancy, care privea pe fereastră.