— Oricum, de când cu Laura nu mă mai surprinde nimic.
— De când s-a întors dintre morţi?
— De când am aflat că se regula cu Robbie. Chestia aia m-
a durut. Orice altceva a fost superficial. Unde mergem?
Wednesday îi arătă, apoi cei doi se puseră în mişcare.
Solul de sub picioarele lor era un fel de stâncă vulcanică
alunecoasă, uneori sticloasă. Aerul părea rece, dar nu precum cel din timpul iernii. Urcară cu greu un deal. Acolo descoperiră o cărare şi merseră de-a lungul ei. Shadow se uită în jos, către poalele dealului, şi îşi dădu seama că ceea ce vedea era ceva imposibil.
— Ce naiba e asta? întrebă el, dar Wednesday îşi duse degetul la buze şi clătină din cap.
Tăcere.
Lucrul acela arăta ca un păianjen mecanic, din metal albastru şi cu leduri lucitoare, de dimensiunile unui tractor.
Se plimba pe fundul văii. Dincolo de el se afla o grămadă de oase, iar lângă fiecare os se vedea pâlpâind o flacără, puţin mai mare decât cea a unei lumânări.
Wednesday îi făcu semn lui Shadow să se ţină departe de obiectele acelea. Shadow făcu un pas într-o parte, ceea ce însemna o greşeală pe cărarea aceea sticloasă: îşi suci glezna şi alunecă pe pantă, rostogolindu-se. Se prinse de o stâncă, în timp ce trecea pe lângă ea, iar colţul de obsidian îi spintecă mănuşa, de parcă ar fi fost făcută din hârtie.
Ajunse la poalele dealului, între păianjenul mecanic şi oase.
Puse mâna pe pământ, ca să se salte în picioare, şi-şi dădu seama că atinsese un femur şi…
…stătea în lumina zilei, fumând o ţigară şi uitându-se la ceas. În jurul său erau maşini, unele goale. Îşi dorea să nu fi băut ultima ceaşcă de cafea, pentru că-i venea să urineze, deja nu se mai simţea în largul său.
Unul dintre poliţiştii locali veni către el. Era un bărbat solid, cu o mustaţă de morsă. Uitase numele tipului.
— Nu-mi dau seama cum de-am putut să-i pierdem, zise Poliţistul Local, cu un ton uimit şi jenat.
— A fost o iluzie optică, îi răspunse el. Ai dat peste ei în condiţii meteorologice ciudate. Ceaţa. Era un miraj. Indivizii au luat-o pe alt drum. Noi am crezut că au luat-o pe-acesta.
Poliţistul Local păru dezamăgit.
— Oh, eu credeam că-i ceva ca în Dosarele X.
— Îmi pare rău, dar nu avem parte de ceva atât de impresionant.
Suferea uneori de hemoroizi, iar fundul începu să-l doară
într-un fel ce anunţa că se apropie o criză. Îşi dorea să se întoarcă înapoi pe şoseaua de centură. Îşi dorea să existe un copac în apropiere, să se ducă în spatele lui, pentru că
nevoia de a urina devenea tot mai puternică. Aruncă ţigara şi o strivi cu piciorul.
Poliţistul Local se îndreptă către una dintre maşinile de poliţie şi-i spuse ceva şoferului. Apoi clătinară amândoi din cap.
Se întrebă dacă ar trebui pur şi simplu să strângă din dinţi şi să îşi imagineze că se află în Maui, într-o singurătate absolută, şi că urinează pe roata din spate a unei maşini. Îşi dorea să nu simtă de fiecare dată o atât de mare nevoie de a urina, şi se gândi că s-ar putea abţine ceva mai mult timp, însă îşi aduse aminte o tăietură din ziar pe care cineva o lipise în holul căminului său studenţesc, în urmă cu treizeci de ani: povestea unui bătrân care făcuse o călătorie lungă cu un autobuz având toaleta stricată, care se abţinuse şi care la sfârşitul călătoriei trebuise să primescă un cateter pentru a putea urina din nou…
Ridicol. Nu era chiar atât de bătrân. Trebuia să-şi serbeze a cincizecea aniversare în aprilie şi fântâna îi funcţiona perfect. Totul mergea perfect.
Îşi scoase telefonul, apăsă butonul pentru meniu, dădu câteva pagini şi găsi numărul „Spălătoriei”, o denumire care îl amuzase atât de mult când o introdusese – o referinţă la The Man from U.N.C.L.E.90, şi în timp ce se uita la ea îşi dădu seama că nu era de acolo, nu, acolo era vorba despre
„Croitorie”, el se gândise de fapt la Get Smart91, şi se simţi 90 The Man from U.N.C.L.E. — serial de televiziune difuzat în perioada 1964-1968, prezentând o agenţie guvernamentala fictivă care luptă împotriva unei organizaţii criminale la nivel mondial.
91 Get Smart – serial de televiziune difuzat în perioada
ciudat de stânjenit pentru că timp de atâţia ani nu-şi dăduse seama că era vorba despre o comedie din vremea copilăriei sale, când îşi dorea un pantof cu telefon…
Îi răspunse o voce de femeie:
— Da?
— Aici domnul Town 92 , vreau să vorbesc cu domnul World93.
— Vă rog să aşteptaţi, să văd dacă-i liber.
Urmă o tăcere îndelungată. Town îşi încrucişă picioarele şi îşi ridică un pic cureaua pe burtă – trebuia să piardă vreo cinci kilograme – îndepărtând apăsarea de pe vezică. Apoi o voce politicoasă rosti:
— Salut, domnule Town.
— I-am pierdut, zise Town.
Simţea un nod în măruntaie din cauza frustrării. Ticăloşii ăia, jigodiile alea îi omorâseră pe Woody şi pe Stone. Da, fuseseră oameni buni. Foarte buni. Ardea de nerăbdare să i-o tragă doamnei Wood, însă ştia că trecuse prea puţin timp de la moartea lui Woody ca să acţioneze. O scotea la cină o dată
la două săptămâni, era o investiţie pentru viitor, femeia îi era recunoscătoare pentru atenţie…
