143 The Onion – ziar satiric american.

— Şi se schimbă?

— Nu se spune. Articolul zice că s-ar putea, dar că nimeni nu ştie cum şi nici de ce, aşa că s-ar putea să nu se întâmple nimic.

Sam zâmbi cu gura până la urechi şi zise:

— Asta satisface orice părere, nu-i aşa?

— Cred că da, spuse Natalie încruntată, şi citi mai departe din ziar.

Sam spălă cârpa de vase şi o împături.

— Cred că, în pofida guvernului, lucrurile merg bine în momentul ăsta. Poate că de vină-i doar primăvara, care a sosit un pic mai devreme. A fost o iarnă lungă şi mă bucur că

s-a terminat.

— Şi eu. În articolul ăsta scrie că o mulţime de oameni au avut vise ciudate. Eu n-am avut niciodată vise bizare. Doar obişnuite.

Sam se uită în jurul ei, să vadă dacă nu uitase ceva. Nu uitase nimic. Făcuse treabă bună. Îşi scoase şorţul şi-l atârnă în bucătărie. Apoi se întoarse şi începu să stingă

luminile.

— Eu am avut nişte vise stranii în ultimul timp, zise ea.

Suficient de stranii ca să încep să ţin un jurnal de vise. Le notez acolo când mă trezesc. Dar când citesc ce-am scris, descopăr că visele acelea nu au niciun înţeles.

Apoi îşi puse haina şi mănuşile de mărime universală.

— M-am ocupat într-un timp de vise, zise Natalie, care făcuse câte un pic din toate, începând cu disciplinele secrete de autoapărare şi saunele ceremoniale amerindiene şi terminând cu feng shui şi dansul pe muzică jazz. Povesteşte-mi, iar eu o să-ţi spun ce înseamnă.

— Bine, zise Sam.

După care descuie uşa cafenelei, stinse ultimele lumini, o lăsă pe Natalie să iasă, ieşi şi ea în stradă, apoi încuie din nou uşa.

— Uneori visez oameni care cad din cer. Uneori sunt sub pământ şi discut cu o femeie care are cap de bizon. Şi uneori îl visez pe tipul pe care l-am sărutat într-un bar, luna trecută.

— E ceva ce-ar trebui să ştiu?

— Tot ce se poate. Dar nu-i ce-ţi închipui. A fost un sărut gen „să vă ia dracu’”.

— I-ai spus tipului să-l ia dracu’?

— Nu lui, ci tuturor celorlalţi. Mi-ar fi plăcut să asişti la chestia asta.

Tocurile lui Natalie ţăcăneau pe trotuar. Sam mergea alături de ea.

— Tipul ăla e proprietarul maşinii mele, zise Sam.

— Chestia aia purpurie cu care te-ai întors de la sora ta?

— Îhm.

— Ce s-a întâmplat cu el? De ce nu şi-a recuperat maşina?

— Nu ştiu. Poate că-i în puşcărie. Poate a murit.

— A murit?

— Aşa cred, zise Sam.

Apoi continuă, după o scurtă ezitare:

— Cu câteva săptămâni în urmă eram convinsă că-i mort.

Percepţie extrasenzorială. Sau ceva de genul ăsta. Apoi mi-a trecut prin minte că s-ar putea să nu fi murit. Nu mai înţeleg nimic. S-ar putea ca percepţia mea extrasenzorială să nu fie prea grozavă.

— Cât timp intenţionezi să păstrezi maşina?

— Până când o să vină cineva după ea. Cred că aşa ar fi vrut el.

Natalie se uită la Sam. Se mai uită o dată, apoi zise:

— De unde ai astea?

— Ce anume?

— Florile. Cele pe care le ţii în mână. De unde au apărut?

Le aveai când am plecat din cafenea? Cum de nu le-am văzut?

Sam se uită la propria-i mână, apoi zâmbi.

— Eşti tare dulce. Sigur, ar fi trebuit să-ţi mulţumesc când mi le-ai dat. Sunt tare frumoase. Mulţumesc tare mult. Nu crezi totuşi că roşul ar fi fost o culoare mai potrivită?

Ţinea în mână un buchet de trandafiri, cu cozile înfăşurate în hârtie. Şase trandafiri, toţi albi.

— Nu ţi i-am dat eu, zise Natalie, strângând din buze.

Apoi niciuna dintre ele nu mai scoase o vorbă până când

ajunseră la cinematograf.

În seara aceea, când ajunse acasă, Sam puse trandafirii într-o glastră improvizată. Ulterior îi turnă în bronz şi păstră

pentru sine povestea modului în care îi căpătase, cu toate că-i spuse Carolinei – cea care a urmat după Natalie – basmul trandafirilor-fantomă. Amândouă erau foarte bete, iar Caroline fu de acord cu Sam că era o poveste foarte, foarte bizară şi neobişnuită. Dar în sinea ei nu crezuse nici măcar o vorbă, aşa că totul se termină cu bine.

Shadow parcă lângă clădirea administrativă şi se plimbă