atârne, dacă se apleca în faţă, atunci funia din jurul gâtului prelua greutatea, iar lumea începea să pâlpâie, să se rotească. Aşa că se sprijinea din nou de trunchiul copacului.
Îşi simţea inima bătând în piept, auzea un bubuit aritmic de tobă în timp ce aceasta îi pompa sânge în trup…
Smaralde, safire şi rubine se cristalizau şi ardeau în faţa ochilor săi. Respira greu, gâfâit. Simţea coaja aspră a copacului care-i rodea spatele. Frigul după-amiezii – pe care-l simţea prin pielea goală – îl făcea să tremure.
„E uşor”, îi spunea cineva în mintea sa. „Trebuie să faci un truc. Pe care îl faci sau mori.”
Îi plăcu ideea şi o repetă în gând, ca pe o mantră sau ca pe un cântecel pentru copii, în ritmul bătăilor inimii sale.
E uşor, trebuie să faci un truc, pe care îl faci sau mori.
E uşor, trebuie să faci un truc, pe care îl faci sau mori.
E uşor, trebuie să faci un truc, pe care îl faci sau mori.
E uşor, trebuie să faci un truc, pe care îl faci sau mori.
Timpul trecea. Cântarea continua. Shadow o auzea. Cineva repeta cuvintele, oprindu-se doar când gura lui Shadow începu să se usuce, când limba din gură îi deveni tare, ca o bucată de piele tăbăcită. Shadow se împinse în sus, depărtându-şi picioarele de copac, încercând să-şi sprijine greutatea astfel încât să-şi poată umple plămânii cu aer.
Respiră până când nu mai rezistă şi se lăsă să cadă, ţinut de legături şi atârnând de copac.
Când începu pălăvrăgeala – un zgomot furios şi plin de râsete –, Shadow îşi închise gura, îngrijorat că ar putea să fi scos el însuşi sunetele acelea. Dar zgomotul continuă,
„înseamnă că-i universul, care râde de mine”, îşi zise Shadow atunci. Capul îi atârna într-o parte. Ceva alergă pe trunchiul copacului şi se opri lângă capul său. Apoi chiţăi puternic în urechea lui un cuvânt, poate ratatosk. Shadow încercă să-l repete, dar limba i se lovi de cerul gurii. Se întoarse încet şi se uită la capul cenuşiu-cafeniu şi la urechile ascuţite ale unei veveriţe.
Îşi dădu seama că o veveriţă pare mult mai puţin deşteaptă atunci când o priveşti de aproape, faţă de felul în care pare când te uiţi la ea de la distanţă. Făptura arăta ca un şobolan şi părea periculoasă, nu era blândă sau încântătoare. Iar dinţii ei păreau ascuţiţi… Shadow îşi dori ca animalul să nu-l considere o ameninţare, nici ca o sursă de hrană. Nu credea că veveriţele erau carnivore… dar multe lucruri se dovediseră a fi altfel decât crezuse el că sunt…
Adormi.
Durerea îl trezi de mai multe ori, în următoarele ceasuri, îl scoase dintr-un vis macabru, în care copii morţi se ridicau şi veneau spre el, cu ochii jupuiţi, ca nişte perle umflate. Îi reproşau că nu i-a ajutat. Un păianjen alergă peste faţa lui, iar el se trezi. Clătină din cap, aruncând sau speriind păianjenul, apoi se întoarse la visul său – un om cu cap de elefant şi cu burtă mare, cu un fildeş rupt, năvălea spre el călare pe un şoarece uriaş. Omul cu cap de elefant îşi
îndreptă fildeşul către Shadow şi zise:
— Dacă m-ai fi invocat înainte să începi această călătorie, ai fi putut să ocoleşti o parte dintre necazurile pe care le ai.
Apoi elefantul luă şoarecele – care devenise mic, într-un fel pe care Shadow nu-l înţelegea, dar fără să-şi schimbe deloc dimensiunile – şi-l aruncă dintr-o mână în alta, acoperindu-l cu degetele în timp făcea asta, iar Shadow nu fu surprins niciun pic atunci când zeul cu cap de elefant îşi deschise în cele din urmă toate cele patru mâini şi-i arătă că sunt goale.
Apoi ridică din cei patru umeri ai săi, într-o mişcare ciudat de continuă, şi se uită la Shadow cu o figură inexpresivă.
— E în trompă, îi zise Shadow omului-elefant, pentru că
urmărise unde dispăruse codiţa şoricelului.
Omul-elefant dădu din capul său uriaş şi zise:
— Da. În trompă. O să uiţi multe lucruri. O să renunţi la multe lucruri. O să pierzi multe lucruri. Dar să nu pierzi asta.
Şi începu ploaia, iar Shadow se agită, tremură, se udă şi trecu din somnul cel mai profund în trezirea cea mai deplină.
Tremuratul se intensifică atât de mult, încât Shadow se sperie, pentru că tremura mai puternic decât şi-ar fi imaginat că-i posibil, într-o serie de zguduituri convulsive ce treceau dintr-una în alta. Încercă să se oprească, dar continua să
tremure, clănţănind din dinţi, iar membrele i se zbăteau şi i se suceau, fără să le poată stăpâni. Şi simţea o durere adevărată, ca o tăietură de cuţit care îi acoperea tot trupul cu răni mărunte, invizibile, profunde şi insuportabile.
Deschise gura, ca să prindă apa ploii în timp ce curgea, umezindu-şi buzele crăpate şi limba uscată, udând funiile care-l legau de trunchiul copacului. Apoi urmă un fulger, atât de strălucitor, încât îl percepu ca pe o lovitură în ochi, care transformă lumea într-o panoramă intensă de imagini consecutive. După aceea urmă tunetul, un trosnet, un bubuit şi un zăngănit. Apoi tunetul se repetă, iar ploaia îşi dublă intensitatea. În ploaie şi în noapte, tremuratul încetă.
Lamele de cuţit dispărură. Shadow nu mai simţea frigul. Sau, mai bine zis, simţea frigul, dar frigul devenise o parte a sa.
Shadow atârna de copac în timp ce fulgerul se întindea şi
se despica pe cer, iar tunetul se transformase într-un bubuit continuu, cu zăngănituri întâmplătoare şi cu mugete scoase parcă de nişte bombe care explodau undeva departe, în noapte. Vântul îl lovea pe Shadow, încercând să-l desprindă
de copac, îl legăna, îi pătrundea până la oase. Iar Shadow îşi dădu seama, în adâncul sufletului său, că începuse furtuna cea adevărată…
Atunci fu cuprins de o bucurie stranie şi hohoti, în timp ce ploaia îi spăla pielea goală, fulgerele scânteiau, iar tunetele bubuiau atât de tare, încât abia putea să-şi audă propriul râs. Shadow jubila.
Era viu. Nu se simţise niciodată atât de viu. Niciodată.
Îşi spuse că, dacă ar fi murit atunci, dacă ar fi murit acolo, în copac, atunci merita ca moartea lui să se petreacă în secunda aceea perfectă, nebunească.
— Hei! răcni el către furtună. Hei! Eu sunt! Aici sunt!
Strânse nişte apă între umerii săi goi şi trunchiul copacului, îşi suci capul şi bău apa ploii, sugând-o, sorbind-o, bău şi râse, râse de bucurie şi de încântare, nu de nebunie, râse până nu mai putu să râdă, până când rămase atârnat, fiind prea obosit ca să se mişte.
Ploaia care cursese pe pământ, la poalele copacului, făcuse cearşaful transparent, îl ridicase şi-l împinsese într-o parte, încât Shadow putea să vadă mâna moartă a lui Wednesday, albă ca de ceară, precum şi forma capului acestuia. Shadow îşi aminti de giulgiul din Torino, îşi aminti de fata despicată
de pe masa lui Jacquel din Cairo… apoi, în ciuda frigului, pe care începuse să-l simtă cald şi plăcut, şi a scoarţei copacului, care începuse să i se pară moale, adormi din nou, iar dacă visă ceva nu-şi aminti ce anume.
În dimineaţa următoare, durerea nu mai era restrânsă, nu se mai limita doar la locurile în care funiile îi intraseră în carne sau la cele în care scoarţa copacului îi zgâriase pielea.
