Figura lui Hinzelmann era inexpresivă. Bătrânul zise:

— Oamenii îmi dăruiau copiii lor înainte de venirea romanilor în Pădurea Neagră. Am fost zeu înainte să fiu kobold141.

— Poate că-i timpul să pleci de aici, zise Shadow, întrebându-se ce-i un kobold.

Hinzelmann se uită la el, apoi luă vătraiul şi îl înfipse din nou în jar.

— Nu-i chiar atât de simplu. Shadow, ce te face să crezi că

pot părăsi acest oraş, chiar dacă aş vrea? Sunt o parte a lui.

Vrei să plec? Eşti dispus să mă omori, ca să pot pleca?

Shadow se uită la podea. În locul în care vătraiul atinsese covorul rămăseseră scântei. Hinzelmann îi urmări privirea şi strivi jarul cu piciorul. În mintea lui Shadow apărură

neinvitaţi o mulţime de copii, vreo sută, care-l priveau cu ochi inexpresivi, în timp ce părul li se agita încet în jurul feţelor, ca nişte mănunchiuri de alge marine. Copiii se uitau la el ca şi cum i-ar fi reproşat ceva.

Iar el ştia că-i abandonase, dar nu-i trecea prin minte ce ar putea să facă.

— Nu pot să te ucid, zise Shadow. Mi-ai salvat viaţa.

Apoi clătină din cap. Se simţea ca un gunoi, nu ca un erou sau ca un detectiv. Era doar un alt trădător, care arăta degetul întunericului, înainte să-i întoarcă spatele.

— Vrei să afli un secret? îl întrebă Hinzelmann.

— Da, răspunse Shadow, cu sufletul greu, aşteptându-se să fie copleşit de atâtea secrete.

— Priveşte.

În locul în care stătuse Hinzelmann se afla un băiat, care nu avea mai mult de cinci ani. Avea părul lung, castaniu-închis. Era complet gol – cu excepţia unei curele vechi de piele în jurul gâtului. Îl străpungeau două săbii, una înfiptă

în piept, cealaltă înfiptă în umăr, dar cu vârful ei ieşind printre coaste. Sângele curgea fără încetare din răni şi se prelingea de-a lungul trupului copilului, băltind pe podea.

Săbiile păreau incredibil de vechi.

141 Kobold – fiinţă din mitologia germanică, asemănătoare spiriduşilor şi răuvoitoare dacă nu i se aduc ofrande.

Băieţelul se uită la Shadow, iar în ochii lui se citea doar durere.

Iar Shadow îşi zise: „Bineînţeles”. Asta-i o metodă la fel de bună ca oricare alta ca să faci un zeu al unui trib. Nu trebuia să-i explice nimeni. Ştia. Iei un copil şi-l ţii în întuneric, fără

să vadă pe nimeni, îl hrăneşti bine în decursul anilor, mai bine decât pe ceilalţi copii din sat, iar după cinci ierni, atunci când e noaptea cea mai lungă, târăşti copilul îngrozit afară

din colibă şi-l duci într-un cerc de flăcări. Iar acolo îl străpungi cu lame din fier şi din bronz. Apoi afumi trupul cel mic la foc de cărbuni până se usucă bine, după aceea îl înfăşori în blănuri şi-l duci cu tine din tabără în tabără, prin toată Pădurea Neagră, sacrificându-i animale şi copii, făcând din el norocul tribului. Când, după trecerea anilor, trupul se va sfărâma din cauza vechimii, vei pune oasele fragile într-o cutie şi vei venera cutia; iar într-o zi oasele vor fi uitate, tribul care venerase zeul-copil din cutie va fi dispărut de mult, iar din zeul-copil, norocul satului, va rămâne o amintire vagă, va deveni o fantomă sau un kobold.

Shadow se întrebă care dintre oamenii ce veniseră în nordul statului Wisconsin în urmă cu o sută cincizeci de ani

– un tăietor de lemne, poate, sau un cartograf – traversase Atlanticul avându-l în cap pe Hinzelmann cel viu.

Apoi copilul însângerat dispăru, dispăru şi sângele, rămase doar un bătrân cu păr alb şi cu zâmbet de spiriduş. Şi cu mânecile puloverului încă ude, după ce-l pusese pe Shadow în baie şi-i salvase viaţa.

— Hinzelmann? se auzi o voce din uşa încăperii.

Hinzelmann se întoarse. Se întoarse şi Shadow.

— Am venit să-ţi spun că rabla s-a scufundat sub gheaţă, zise Chad Mulligan, cu glas obosit. În timp ce veneam pe drum am văzut că rabla a dispărut şi m-am gândit că-i cazul să te anunţ, dacă nu ştiai.

Poliţistul ţinea pistolul în mână, cu ţeava spre podea.

— Bună, Chad, zise Shadow.

— Salut, amice. Am primit o notă că ai murit în puşcărie.

Atac de cord.

— Se pare că mor peste tot, spuse Shadow.

— A venit aici şi m-a ameninţat, zise Hinzelmann.

— Nu-i adevărat, spuse Chad Mulligan. Hinzelmann, sunt aici de cel puţin zece minute şi am auzit tot ce-ai spus.

Despre tatăl meu. Despre lac.

Chad Mulligan intră în încăpere, fără să ridice pistolul.

— Doamne! Hinzelmann, nu poţi să treci prin oraş fără să

vezi lacul ăla afurisit. E chiar în mijloc. Ce naiba trebuie să

fac?

— Să-l arestezi. A zis că o să mă omoare, spuse Hinzelmann, un biet bătrân speriat, într-o încăpere prăfuită.

Chad, mă bucur că eşti aici.

— Nu-i adevărat, ripostă Mulligan. N-ai de ce să te bucuri.

Hinzelmann oftă. Se aplecă, având o înfăţişare plină de resemnare, şi scoase vătraiul din foc. Vârful vătraiului se încinsese, era portocaliu.

— Hinzelmann, pune-l jos. Pune-l jos încet şi ţine mâinile în aer, să le pot vedea. Întoarce-te cu faţa la perete.

Pe figura bătrânului se ivise o expresie de groază, iar lui Shadow i se făcu milă de el, dar îşi aminti lacrimile îngheţate de pe obrajii lui Alison McGovern. Hinzelmann nu se mişcă.

Nu lăsă vătraiul din mână. Nu se întoarse spre perete.

Shadow se pregătea să întindă mâna spre el, ca să-i ia vătraiul, când bătrânul aruncă obiectul încins spre Mulligan.

Hinzelmann aruncase vătraiul neîndemânatic, apoi fugise spre uşă.