— Faţă de Wednesday?

— Exact.

— De aceea m-a ascuns în Lakeside? Care-i motivul pentru care nu mă putea găsi nimeni aici?

Hinzelmann nu zise nimic, luă un vătrai greu, negru, din suportul lui de pe perete, apoi scotoci în foc cu el, scoţând un nor de scântei portocalii şi de fum.

— Asta-i casa mea, spuse el, arţăgos. E un oraş bun.

Shadow îşi termină cafeaua şi puse cana pe podea. Efortul necesar pentru acest gest îl obosise.

— De cât timp eşti aici?

— De suficient de mult timp.

— Tu ai făcut lacul?

Hinzelmann îl privi surprins.

— Da. Eu am făcut lacul. Îi spuneau lac, atunci când am sosit aici, dar nu era decât un izvor, un iaz pentru o moară şi un pârâu. Mi-am dat seama că ţara asta e un iad pentru cei de felul meu. Ne secătuieşte. N-am vrut să fiu secătuit. Aşa că am făcut un târg. Le-am dat un lac, le-am dat prosperitate…

— Şi i-a costat doar un copil în fiecare iarnă.

— Copii buni, zise Hinzelmann, clătinând din cap. Toţi au fost copii buni. I-am ales doar pe cei la care ţineam. Cu excepţia lui Charlie Nelligan. El era o sămânţă rea. Când a fost asta? în 1924? în 1925? Da. Ăsta a fost târgul.

— Oamenii din oraş – Mabel, Marguerite, Chad Mulligan –

ştiu?

Hinzelmann nu răspunse. Scoase vătraiul din foc. Cei zece centimetri din vârf străluceau, având o culoare portocalie.

Shadow ştia că mânerul vătraiului era prea fierbinte ca să

poată fi ţinut în mână, dar lucrul ăsta nu părea să-l deranjeze pe Hinzelmann, care scormoni din nou în foc. Apoi înfipse vătraiul în jar şi-l lăsă acolo. După aceea zise:

— Ei ştiu că locuiesc într-un loc bun, iar de alte oraşe din ţara asta şi din partea asta a statului se alege praful. Asta ştiu ei.

— Şi-i meritul tău?

— Eu am grijă de oraşul ăsta. Aici nu se întâmplă decât ce vreau eu să se întâmple. Înţelegi? Nimeni nu vine aici dacă

nu vreau eu să vină. De aceea te-a trimis aici tatăl tău. Nu voia să fii în lumea largă, atrăgând atenţia asupra ta. Asta-i tot.

— Iar tu l-ai trădat.

— Nici vorbă. A fost un escroc, dar eu îmi plătesc întotdeauna datoriile.

— Nu te cred, zise Shadow.

Hinzelmann păru jignit.

— Mă ţin întotdeauna de cuvânt.

— Nu-i adevărat. Laura a venit aici. Mi-a spus că o chemase ceva, că simţise un fel de chemare. Ce zici de coincidenţa care a făcut ca Sam Black Crow şi Audrey Burton să apară aici în aceeaşi seară? Nu mai cred în coincidenţe. Sam Black Crow şi Audrey Burton. Două

persoane care ştiau cine sunt în realitate şi care mai ştiau că

mă caută nişte agenţi federali. Dacă una dădea greş, rămânea cealaltă. Iar dacă şi cealaltă eşua, cine era în drum spre Lakeside? Directorul puşcăriei în care am fost închis, care venea aici ca să pescuiască la copcă? Mama Laurei? se răsti Shadow, care se înfuriase. Voiai să plec din oraşul tău.

Dar nu voiai să-şi dea seama Wednesday că-i vina ta.

În lumina focului, Hinzelmann semăna mai mult cu un gargui decât cu un spiriduş.

— Acesta este un oraş bun, zise bătrânul, care fără

zâmbetul său obişnuit arăta ca un cadavru. Atrăgeai atenţia prea mult. Nu era bine pentru oraş.

— Trebuia să mă laşi pe gheaţă. Trebuia să mă laşi în apă.

Am deschis portbagajul rablei. În momentul acesta, Alison e

îngheţată în portbagaj. Dar gheaţa se va topi, iar trupul ei va ieşi la suprafaţă. Iar oamenii o să scotocească pe fundul lacului, să vadă ce mai pot găsi acolo. Şi o să găsească

grămada aceea de copii. Cred că unele cadavre s-au păstrat destul de bine.

Hinzelmann se întinse şi luă vătraiul. Nu se mai prefăcu că

aţâţă focul. Ţinea vătraiul ca pe o spadă sau ca pe un baston, cu vârful lucitor, alb-portocaliu, în aer. Vătraiul scotea fum.

Shadow era conştient că-i aproape gol, că e foarte obosit şi că

nu-i în stare să se apere.

— Vrei să mă omori? zise Shadow. Dă-i drumul. Oricum sunt un om mort. Ştiu că eşti stăpânul oraşului, că aici e lumea ta. Dar dacă-ţi imaginezi că n-o să mă caute nimeni, atunci visezi. S-a terminat. Hinzelmann, într-un fel sau altul, treaba asta s-a terminat.

Hinzelmann se ridică în picioare, sprijinindu-se în vătrai ca într-un baston. Covorul sfârâi şi scoase fum din locul în care fusese atins. Bătrânul se uită la Shadow, cu lacrimi în ochii săi albaştri.

— Iubesc oraşul acesta. Îmi place să fiu un bătrân ţicnit, să spun poveşti, s-o conduc pe Tessie şi să pescuiesc la copcă. Îţi aminteşti ce ţi-am spus? După o zi de pescuit nu aduci acasă peşte, ci linişte sufletească.

Întinse vătraiul în direcţia lui Shadow, iar acesta îi simţi căldura de la distantă.

— Pot să te ucid, zise Hinzelmann. Pot să muşamalizez lucrurile. Am mai făcut asta. Nu eşti primul care a descoperit despre ce-i vorba. Şi tatăl lui Chad Mulligan a descoperit adevărul. Am scăpat de el şi o să scap şi de tine.

— Probabil că o să scapi, îi replică Shadow. Pentru cât timp, Hinzelmann? Pentru un an? Pentru încă un deceniu?

Poliţiştii au acum calculatoare. Şi nu-s proşti. O să descopere un fir. În fiecare an dispare un copil. Mai devreme sau mai târziu, poliţia o să-şi vâre nasul pe aici. Aşa cum o să mă

caute şi pe mine. Cât de bătrân eşti? întrebă Shadow, înfigându-şi degetele într-o pernă de pe canapea, pregătindu-se s-o ridice deasupra capului, ca să pareze prima lovitură.