E o chestie complicată, scumpă, prostească.

Vocea se auzea undeva deasupra şi în spatele capului său.

— Cel mai înţelept lucru pe care-l poţi face este ceea ce fac de sute de ani marinarii cu un om care a căzut peste bord: îl pui în apă fierbinte. Nu prea fierbinte. Doar fierbinte. Şi ca să

ştii, când te-am găsit pe gheaţă erai practic mort. Acum cum te simţi, Houdini?

— Mă doare, zise Shadow. Mă doare peste tot. Mi-ai salvat viaţa.

— S-ar putea. Poţi să-ţi ţii singur capul?

— Da.

— Atunci o să-ţi dau drumul. Dacă o să te cufunzi în apă, o să ţi-l scot iarăşi la suprafaţă.

Mâinile îi dădură drumul.

Shadow simţi că alunecă în cadă. Îşi scoase mâinile din apă, se apucă de marginile căzii şi se rezemă. Camera de baie era mică. Metalul din care era făcută cada avea smalţul pătat şi zgâriat.

Un bătrân pătrunse în câmpul lui vizual. Părea îngrijorat.

— Te simţi mai bine? îl întrebă Hinzelmann. Stai întins şi relaxează-te. Am făcut cald în birou. Să-mi spui când eşti gata. Am pregătit un halat. Poţi să-ţi arunci blugii în uscător, lângă celelalte haine. De acord, Mike?

— Nu mă cheamă Mike.

— Dacă spui tu…

Figura de spiriduş a bătrânului se strâmbă, exprimându-şi stânjeneala.

Shadow pierduse noţiunea timpului. Rămase în cadă până

când arsurile încetară şi-şi putu mişca degetele fără chin.

Hinzelmann îl ajută să se ridice în picioare şi să iasă din apa caldă. Shadow se aşeză pe marginea căzii şi, ajutat de bătrân, îşi scoase blugii.

Se îmbrăcă – fără mare greutate – cu un halat de catifea prea mic pentru el şi, sprijinindu-se de bătrân, se duse în birou şi se aşeză pe o canapea veche. Se simţea obosit şi fără

vlagă. Foarte obosit, dar viu. În cămin ardeau lemne. Câteva capete de cerbi, cu înfăţişare mirată, îl priveau de pe peretele unde împărţeau spaţiul cu câţiva peşti mari, acoperiţi cu lac.

Hinzelmann plecă, luând cu el blugii lui Shadow. Se auzi cum zumzăitul uscătorului de haine din camera alăturată

face o pauză. Bătrânul se întoarse cu o cană din care ieşeau aburi.

— Asta-i cafea, un stimulent. Şi am turnat un pic de şnaps în ea. Doar un pic. Aşa făceam în zilele din vechime. Un doctor nu ţi-ar recomanda aşa ceva.

Shadow luă cana cu ambele mâini. Pe cană se afla imaginea unui ţânţar şi mesajul DONAŢI SÂNGE – VIZITAŢI

WISCONSIN!

— Mulţumesc, zise el.

— De aceea există prieteni, spuse Hinzelmann. S-ar putea ca într-o zi să-mi salvezi tu viaţa. Dar să nu mai discutăm despre asta.

Shadow sorbi din cafea, apoi zise:

— Credeam că am murit.

— Ai avut noroc. Eram pe pod – simţeam că astăzi o să fie ziua cea mare, când ajungi la o vârstă ca a mea începi să

simţi anumite lucruri –, stăteam acolo cu vechiul meu ceas de buzunar şi te-am văzut îndreptându-te spre lac. Am strigat, deşi eram convins că n-o să m-auzi. Am văzut maşina scufundându-se şi te-am văzut scufundându-te odată cu ea.

Am crezut că te-am pierdut, dar m-am dus pe gheaţă. M-am speriat teribil. Cred că ai stat sub apă vreo două minute.

Apoi ţi-am văzut mâna, care se ridica din locul în care se scufundase maşina… Am avut impresia că văd o fantomă…

Am avut amândoi noroc că gheaţa nu s-a rupt sub noi, în timp ce te târâm spre mal.

Shadow dădu din cap.

— Ai făcut un lucru bun, îi spuse el lui Hinzelmann, iar figura de spiriduş a bătrânului se lumina.

Shadow auzi o uşă închizându-se undeva, în casă. Sorbi din cafea. Acum, când putea să gândească limpede, începu să-şi pună tot felul de întrebări.

Se întrebă cum reuşise bătrânul – care avea doar o treime din greutatea lui şi care era mult mai scund decât el – să-l târască pe gheaţă, apoi să urce dealul până la maşină, cu el în spate. Şi se întrebă cum reuşise Hinzelmann să-l care în casă şi să-l pună în cadă.

Hinzelmann se duse lângă foc, luă un cleşte şi aşeză o bucată groasă de lemn în focul care ardea cu vâlvătăi.

— Nu vrei să ştii ce făceam pe gheaţă?

Bătrânul ridică din umeri şi zise:

— Nu-i treaba mea.

— Ştii ce nu înţeleg? zise Shadow, apoi se opri, încercând să-şi pună gândurile în ordine. Nu înţeleg de ce m-ai salvat.

— Aşa am fost educat, răspunse Hinzelmann. Dacă văd pe

cineva la ananghie…

— Nu la asta m-am referit. I-ai omorât pe toţi copiii ăia.

Câte unul în fiecare iarnă. Eu am fost singurul care şi-a dat seama. Probabil că m-ai văzut deschizând portbagajul. De ce nu m-ai lăsat să mă înec?

Hinzelmann îşi lăsă capul într-o parte, îşi scărpină nasul, apoi zise:

— Bună întrebare! Probabil pentru că aveam o datorie faţă

de cineva. Iar eu îmi plătesc datoriile.