Shadow auzi paşi pe coridor. Cineva bătu în uşă, apoi zise:
— Vă rog să vă grăbiţi, e timpul!
Oamenii începură să între în cameră, cu capul plecat.
Primul intră Town, urmat de Media, de domnul Nancy şi de Cernobog. Ultimul intră puştiul cel gras, care avea vânătăi proaspete pe faţă şi mişca mereu din buze, ca şi cum ar fi recitat anumite cuvinte, dar fără să scoată vreun sunet.
Shadow se pomeni că-i este milă de el.
Fără niciun ceremonial, fără nicio vorbă, se aşezară cu toţii în faţa cadavrului, la distanţă de un braţ unul de celălalt.
Atmosfera din încăpere era religioasă, într-un fel pe care Shadow nu-l mai simţise niciodată până atunci. Nu se auzea decât urletul vântului şi sfârâitul lumânărilor.
— Am venit împreună, în acest loc fără zei, spuse Loki, ca să predăm acest cadavru celor care îl vor supune ritualurilor cuvenite. Dacă cineva doreşte să spună ceva, s-o facă acum.
— Eu n-am nimic de zis, spuse Town. Nici nu l-am întâlnit vreodată. Toată chestia asta mă face să nu mă simt în largul meu.
— Acţiunea asta va avea consecinţe, zise Cernobog. Cred că ştiţi acest lucru. S-ar putea să fie doar începutul întregii poveşti.
Puştiul cel gras începu să chicotească, scoţând un sunet subţire, precum o fată.
— Bine, bine. Am priceput.
După care recită, fără niciun fel de inflexiune: Rotindu-se, rotindu-se în cerc,
Glasul şoimarului nu-l mai aude şoimul;
Se prăbuşeşte totul, iar centru-i nestatornic…122
122 Primele trei versuri din poemul „A doua venire”, compus în anul 1919 de către poetul irlandez William Butler Yeats.
Apoi se opri încruntat şi mormăi:
— La naiba! Ştiam toată chestia asta!
După aceea îşi masă tâmplele, se strâmbă şi rămase tăcut.
Toţi se uitau la Shadow. Vântul gemea acum. Shadow nu ştia ce să spună, însă spuse:
— Toată chestia asta e jalnică. Jumătate dintre voi l-aţi ucis sau aţi ajutat la uciderea sa. Acum ne daţi cadavrul său.
Grozav! Era un boşorog enervant, dar eu i-am băut miedul şi lucrez încă pentru el. Asta-i tot.
— Într-o lume în care mor oameni în fiecare zi, spuse Media, cred că-i important să ne amintim că pentru fiecare clipă de jale pe care o simţim atunci când oamenii părăsesc această lume există un moment corespunzător de bucurie când un copil apare în această lume. Primul plânset e magic, nu-i aşa? Poate că-i greu de recunoscut, dar bucuria şi mâhnirea sunt precum laptele şi prăjiturile. De aceea se potrivesc. Cred că ar trebui să medităm cu toţii la acest lucru.
Domnul Nancy îşi drese glasul şi zise:
— Va trebui să spun eu asta, pentru că nu vrea nimeni.
Suntem în centrul acestui loc, al acestei ţări care n-are timp pentru zei, iar aici, în centru, e mai puţin timp pentru noi decât în oricare alte părţi. Asta-i ţara nimănui, un loc al armistiţiului, iar aici respectăm armistiţiul. Nu avem de ales.
Ne daţi cadavrul unui prieten. Noi îl acceptăm. Voi veţi plăti pentru asta, crimă pentru crimă, sânge pentru sânge.
— Tot ce se poate, zise Town. Aţi economisi o grămadă de timp şi de efort dacă v-aţi duce acasă şi v-aţi împuşca în cap.
Aţi scăpa de intermediari.
— Du-te-n mă-ta, zise Cernobog. Cu tot neamul tău. Tu n-o să mori în luptă. Niciun războinic n-o să-ţi guste sângele.
Niciun om viu n-o să-ţi ia viaţa. O să mori de-o moarte uşoară, jalnică. O să mori cu un sărut pe buze şi cu o minciună în suflet.
— Las-o baltă, bătrâne, zise Town.
— „Valul întunecat de sânge se porni”, zise puştiul cel gras. Cred că versul ăsta urma.
Vântul urla.
— Bine, zise Loki. Vă aparţine. Noi am terminat. Luaţi-l pe ticălos de aici.
Făcu un gest, iar Town, Media şi puştiul cel gras părăsiră
încăperea. Loki îi zâmbi lui Shadow şi-i zise:
— Nimeni nu-i fericit, nu-i aşa, puştiule?
Apoi plecă şi el.
— Ce-o să se întâmple acum? întrebă Shadow.
