i-o tragă cuiva care-i răspundea în acelaşi fel. Asta-i problema cu puştii ăştia: îşi închipuie că ştiu tot şi nu învaţă
decât dându-se cu capul de pragul de sus…
— Aşa e, spuse Cernobog.
123 Carrie - film regizat în 1976, ecranizare după romanul cu acelaşi titlu al lui Stephen King.
Shadow se întinsese pe banchetă. Se simţea ca şi cum în el ar fi fost doi oameni sau chiar mai mulţi. O parte din el se simţea fericit – făcuse ceva, făcuse o mişcare. N-ar fi contat dacă n-ar fi vrut să trăiască, dar el voia să trăiască, şi tocmai asta conta. Spera să supravieţuiască, dar era dornic să
moară, dacă asta însemna să trăieşti. Pentru o clipă îşi zise că toată povestea era amuzantă, că era cel mai amuzant lucru din lume. Se întrebă dacă Laurei i-ar fi plăcut poanta.
Dar o altă parte din el – probabil Mike Ainsel, cel care dispăruse în urma apăsării unui buton în sediul poliţiei din Lakeside – încerca să-şi imagineze despre ce-i vorba, încerca să vadă o imagine completă a întregii poveşti.
— Indienii ascunşi, zise el cu voce tare.
— Ce-ai zis? cârâi Cernobog, enervat, de pe scaunul din faţă.
— Pozele pe care le coloram când eram copil. „Poţi să
descoperi indienii ascunşi în imagine? Sunt zece indieni în poză, poţi să-i găseşti?” La prima vedere, zăreai doar o cascadă, stânci şi copaci, apoi îţi dădeai seama că dacă te uitai la marginea pozei, o umbră se dovedea a fi un indian…
Shadow începu să caşte.
— Culcă-te, îi sugeră Cernobog.
— Dar dacă priveai poza în totalitate… mormăi Shadow, apoi adormi şi visă indienii ascunşi.
Copacul se afla în Virginia. Era departe de orice aşezare, se găsea în spatele unei ferme vechi. Ca să ajungă la fermă, merseseră aproape o oră spre sud de Blacksburg, pe şosele care purtau nume precum „Ramura Melcului” sau „Pintenul Cocoşului”. Se rătăciră de două ori, iar domnul Nancy şi Cernobog se enervară şi se certară – şi cu Shadow, şi între ei.
Se opriră la un mic magazin, să întrebe în ce direcţie s-o ia. Prăvălia se găsea la poalele unui deal, într-un loc în care drumul se bifurca. Un bătrân veni din spatele magazinului şi se uită la ei. Era îmbrăcat doar într-o salopetă de blugi marca Oshkosh B’Gosh, fără nimic altceva, nici măcar pantofi. Cernobog cumpără un picior de porc conservat din cele aflate în borcanul imens de pe tejghea şi se duse afară, să-l mănânce pe verandă, în timp ce individul în salopetă îi
desena domnului Nancy o hartă pe un şerveţel de hârtie, atrăgându-i atenţia asupra locurilor în care trebuia să
cotească şi asupra diferitelor semne după care putea să se orienteze.
Plecară din nou la drum, de data asta cu domnul Nancy la volan. Ajunseră acolo în zece minute. Pe poartă scria ASH.
Shadow coborî din autobuz şi deschise poarta, maşina intră pe pajişte, apoi el închise poarta, merse un pic în urma autobuzului, ca să-şi dezmorţească picioarele, şi începu să
alerge când maşina se depărtă prea mult, bucurându-se de faptul că-şi pusese trupul în mişcare.
Pe drumul din Kansas până acolo pierduse noţiunea timpului. Călătoria durase două zile? Trei? Nu ştia.
Cadavrul din spatele autobuzului nu părea să fi putrezit. Îi simţea mirosul – o aromă slabă de Jack Daniel’s, amestecată
cu ceva ce părea a fi miere înăcrită. Dar mirosul nu era neplăcut. Din când în când, scotea ochiul de sticlă din buzunar şi se uita la el. Avea o spărtură adâncă, îşi imagina că de vină fusese impactul glonţului, dar în afară de aşchia ce sărise dintr-o parte a ochiului, suprafaţa acestuia rămăsese neatinsă. Shadow îl plimba în mână, îl ţinea în palmă, îl rostogolea, îl împingea cu degetele. Era un suvenir care-i provoca o durere profundă, dar care era şi ciudat de liniştitor. Şi bănuia că Wednesday s-ar fi amuzat dacă ar fi ştiut că ochiul său ajunsese în buzunarul lui Shadow.
Clădirea fermei era întunecată. Iarba de pe pajişte crescuse prea mare, ca şi cum locul ar fi fost părăsit.
Acoperişul fermei se stricase în partea din spate şi era acoperit cu folie neagră din plastic. Ocoliră colţul casei, iar Shadow văzu copacul.
Era de un cenuşiu-argintiu şi crescuse mai înalt decât ferma. Era cel mai frumos copac pe care-l văzuse vreodată
Shadow – spectral, dar teribil de real, şi de o simetrie aproape perfectă. Arborele arăta ciudat de familiar, iar Shadow se întrebă dacă-l visase, apoi îşi dădu seama că nu-l visase, ci-l văzuse de mai multe ori. Nu în realitate, ci într-o reproducere. Era copacul de pe acul de argint al cravatei lui Wednesday.
Autobuzul Volkswagen sălta pe pajişte. Se opri la vreo şapte metri de copac. Lângă arbore stăteau trei femei. În prima clipă, Shadow crezu că erau cele trei Zoria, apoi îşi dădu seama că nu le cunoştea. Femeile arătau obosite şi plictisite, ca şi cum ar fi aşteptat acolo de mult timp. Fiecare dintre ele ţinea în mână câte o scară de lemn. Cea mai înaltă
avea de asemenea un sac cafeniu. Arătau ca un set de păpuşi ruseşti: una înaltă – cam de dimensiunile lui Shadow, poate chiar mai înaltă decât el alta de înălţime medie şi alta atât de scundă, încât la început Shadow presupuse, în mod eronat, că era vorba de un copil. Cele trei semănau atât de mult între ele, încât Shadow fu convins că erau surori.
Cea mai scundă făcu o plecăciune, atunci când autobuzul se opri. Celelalte două se mulţumiră să privească, împărţeau o ţigară, pe care o fumară până la filtru înainte ca una dintre ele să o strivească de rădăcina copacului.
Cernobog deschise uşa din spate iar cea mai solidă dintre femei trecu pe lângă el, luă trupul lui Wednesday în spinare, de parcă ar fi fost un sac cu făină, şi-l cără lângă copac. Îl aşeză la vreo trei metri de trunchi. Apoi ea şi surorile ei desfăşurară cadavrul. Acesta arăta mai rău la lumina zilei decât arătase la lumina lumânărilor, în camera de hotel.
După ce aruncă o privire, Shadow preferă să se uite în altă
parte. Femeile aranjară hainele cadavrului, îi curăţară
costumul, apoi îl aşezară în colţul cearşafului şi-l înfăşurară
din nou.
După aceea, femeile veniră lângă Shadow.
— Tu eşti acela? întrebă cea mai înaltă dintre ele.
— Cel care îl va jeli pe Tatăl Tuturor? întrebă cea mijlocie.
— Tu ai vrut să-l priveghezi? întrebă cea mai scundă.
