Shadow dădu din cap. După aceea, nu-şi aminti dacă le auzise cu adevărat glasurile. Poate că înţelesese ce doreau doar după înfăţişarea lor, după ochii lor…
Domnul Nancy se dusese în casă, la toaletă. Se întoarse, fumând un trabuc subţire. Părea gânditor.
— Shadow… zise el. Nu trebuie să faci asta. O să găsim pe cineva mai potrivit. Nu eşti gata pentru asta.
— O s-o fac, îi răspunse Shadow, simplu.
— Nu eşti obligat, spuse domnul Nancy. Nu ştii ce înseamnă asta.
— Nu contează, răspunse Shadow.
— Şi dacă o să mori? Dacă veghea o să te omoare?
— O să mă omoare şi gata, replică Shadow.
Domnul Nancy îşi aruncă trabucul pe pajişte, furios.
— Am zis cândva că ai rahat în loc de creier, ai şi acum rahat în loc de creier! Nu-ţi dai seama când cineva încearcă
să te ajute?
— Îmi pare rău, spuse Shadow, şi nu mai scoase o vorbă.
Domnul Nancy se întoarse în autobuz. Cernobog se duse lângă Shadow. Nu părea prea încântat.
— Trebuie să rămâi în viaţă, îi zise el. Să te întorci la mine.
Apoi îl lovi uşor cu încheietura degetului în frunte. După
care îl strânse pe Shadow de umăr, îl bătu pe braţ şi se duse lângă domnul Nancy.
Femeia cea mai înaltă, al cărei nume părea să fie Urtha sau Urdr124 – Shadow nu-l putu repeta satisfăcător –, îi făcu semn să-şi scoată hainele.
— Toate?
Femeia ridică din umeri. Shadow rămase în chiloţi şi în tricou. Femeile proptiră scările de copac. Apoi îi arătară una dintre scări, care fusese pictată cu flori şi frunze ce se încolăceau în jurul proptelelor.
Shadow urcă nouă trepte. Apoi, la îndemnul femeilor, se aşeză pe o ramură joasă a copacului.
Femeia cea mijlocie goli sacul pe iarba pajiştei. Sacul era plin cu funii groase, cafenii din cauza vremii şi a murdăriei.
Femeia începu să le grupeze după lungime, aşezându-le cu grijă pe pământ, lângă trupul lui Wednesday.
După aceea urcară pe scări şi începură să înnoade funiile, să facă noduri complicate, elegante. Legară funiile mai întâi de copac, apoi de Shadow. Fără să fie stânjenite, comportându-se ca nişte moaşe, ca nişte infirmiere sau ca 124 În mitologia nordică, cele trei nome (ursitoare) – Urdr, Verdandi şi Skuld – ţes soarta oamenilor şi a zeilor sub copacul lumii, Yggdrasil.
femeile care spală cadavrele, îi scoaseră tricoul şi chiloţii, apoi îl legară – nu prea strâns, dar bine. Shadow fu uimit văzând cât de confortabil îi susţin greutatea funiile şi nodurile. Funiile treceau pe sub braţele sale, printre picioare, se înfăşurau în jurul mijlocului său, în jurul pieptului, şi-l legau de copac.
Ultima funie îi fu legată – destul de larg – de gât. La început îl stânjenea, dar greutatea sa fusese bine distribuită
şi niciuna dintre funii nu-i intra în carne. Picioarele lui se aflau la un metru şi jumătate deasupra solului. Copacul era uriaş şi desfrunzit, ramurile sale păreau negre pe cerul cenuşiu, iar scoarţa sa avea o culoare cenuşiu-argintie.
Femeile luară scările. Pe Shadow îl cuprinse de panică
atunci când toată greutatea sa fu susţinută numai de funii.
Căzu câţiva centimetri. Dar nu scoase niciun sunet.
Femeile aşezară la poalele copacului cadavrul înfăşurat în giulgiul alcătuit din cearşaful de la motel şi-l lăsară acolo.
Îi lăsară singur.
CAPITOLUL CINCISPREZECE
Spânzuraţi-mă, oh, spânzuraţi-mă şi am să mor, Spânzuraţi-mă, oh, spânzuraţi-mă şi am să mor, Nu-mi pasă de asta, dar n-o să-mi fie uşor Să zac atâta vreme sub mohor…
CÂNTEC VECHI
În prima zi în care Shadow atârnă în copac, simţi doar neplăcere care se transforma încet în durere, simţi teamă şi, uneori, o emoţie ce se afla undeva între plictiseală şi apatie –
o acceptare resemnată, o aşteptare.
Atârna.
Vântul nu bătea.
După mai multe ore, pete plutitoare de culori începură să-i explodeze în faţa ochilor – inflorescenţe stacojii şi aurii, care pulsau ca şi cum ar fi avut o viaţă a lor.
Durerea din braţe şi din picioare deveni, treptat, intolerabilă. Dacă îşi relaxa membrele şi-şi lăsa trupul să
