— Dacă vrei să le spui aşa… Depinde de unde priveşti lucrurile. Din punctul meu de vedere, conduc maşina pentru 121 Loki Lie-Smith – Loki Făuritorul de Minciuni, zeul nordic al înşelătoriei.
tabăra învingătoare.
— Dar tu şi Wednesday… făceaţi amândoi parte din acelaşi…
— Făceam parte din panteonul nordic. Asta voiai să spui?
— Da.
— Şi ce dacă?
— Probabil că aţi fost prieteni. Cândva…
— Nu. N-am fost niciodată prieteni. Nu-mi pare rău că a murit. Ne ţinea în loc. După dispariţia lui, ceilalţi vor fi obligaţi să ia faptele în seamă: te schimbi sau mori, evoluezi sau pieri. Wednesday a murit. Războiul s-a terminat.
Shadow se uită mirat la el:
— Nu poţi fi atât de prost… Ai avut întotdeauna o minte sclipitoare. Moartea lui Wednesday nu înseamnă sfârşitul, ci-i va scoate din sărite pe cei care stăteau deoparte.
— Amesteci metaforele, Shadow.
— Nu contează. Important e că am dreptate. Moartea lui va face într-o clipă tot ce-a încercat el să facă în ultimele luni. Îi va uni pe ceilalţi. Le va da o cauză.
— Probabil, spuse Loki, ridicând din umeri. Din câte ştiu eu, opinia în tabăra asta este că dacă îl elimini pe cel care provoacă necazuri, scapi şi de necazuri. Oricum, nu-i treaba mea. Eu sunt doar un simplu şofer.
— Spune-mi, zise Shadow, de ce le pasă tuturor de mine?
Se poartă de parcă aş fi cineva important. De ce contează ce fac eu?
— Al naibii să fiu dacă ştiu. Erai important pentru noi pentru că erai important pentru Wednesday. Dar motivul…
presupun că-i unul dintre micile mistere ale vieţii…
— Sunt sătul de mistere.
— Da? Eu cred că ele dau savoare lumii. Sunt ca sarea în bucate.
— Deci eşti şoferul lor. Şofezi pentru toţi?
— Pentru oricine are nevoie de mine, zise Loki. Aşa îmi câştig existenţa.
Apoi se uită la ceasul de la mână şi apăsă un buton; ecranul deveni de un albastru blând, care-i lumină faţa, dându-i un aspect fantomatic.
— Mai sunt cinci minute până la miezul nopţii. A sosit timpul. Vii?
Shadow trase aer adânc în piept, apoi zise:
— Vin.
Merseră prin coridorul întunecat al motelului.
— Am cumpărat câteva lumânări, însă mai erau destule şi pe aici, spuse Loki. Rămăşiţe şi capete de lumânări prin camere, şi într-o cutie dintr-un dulap. Nu cred că mi-a scăpat ceva. Şi am la mine o cutie de chibrituri. Dacă aprinzi lumânări cu bricheta, capetele încep să se topească.
Ajunseră la camera cinci.
— Vrei să intri? întrebă Loki.
Shadow nu voia să între.
— Bine, spuse el totuşi, apoi intră.
Loki scoase o cutie de chibrituri din buzunar şi aprinse un băţ. Ochii lui Shadow resimţiră lumina ca pe o durere. Fitilul unei lumânări pâlpâi, apoi se aprinse. Urmă un altul. Loki continuă să aprindă bucăţile de lumânări care se găseau pe pervazul ferestrei, la căpătâiul patului şi pe chiuveta din colţul încăperii.
Patul fusese mutat din locul lui, de lângă perete, şi adus în mijlocul încăperii. Pe pat fuseseră întinse cearşafuri –
cearşafuri vechi, pătate şi roase de molii. Pe cearşafuri stătea nemişcat Wednesday.
Era îmbrăcat în costumul deschis pe care-l purta atunci când fusese împuşcat. Partea dreaptă a figurii sale rămăsese neatinsă, nepătată de sânge. Partea stângă era un dezastru, umărul stâng şi partea din faţă a costumului erau murdare de pete întunecate. Mâinile îi stăteau întinse pe lângă trup.
Expresia de pe figura sa nu era deloc paşnică – părea jignit, jignit profund, o jignire amestecată cu ură, furie şi nebunie curată. Dar, într-un fel, părea mulţumit.
Shadow îşi imagină mâinile experimentate ale domnului Jacquel înlăturând durerea şi ura, reconstruind figura lui Wednesday cu ceară şi cu farduri, dându-i acesteia pacea şi demnitatea pe care până şi moartea i le refuzase.
Cadavrul nu părea mai mic după moarte. Şi mirosea încă a Jack Daniel’s.
Peste câmpie se porni vântul. Shadow îl auzea urlând în jurul vechiului motel aflat în centrul imaginar al Americii.
Lumânările de pe pervazul ferestrei pâlpâiră.
