Apoi nebunul zise:
— Eşti pe moarte. Nu-i aşa?
Dar Shadow nu mai putea să vorbească. Un şoim îşi luă
zborul, se ridică încet în aerul dimineţii.
Lumina lunii.
O tuse îl zgâlţâi pe Shadow, o tuse dureroasă care-i izbi pieptul şi gâtul. Shadow se sili să respire.
— Hei, căţeluşule! îl strigă o voce cunoscută.
Se uită în jos.
Lumina lunii curgea albă printre ramurile copacului, strălucitoare ca lumina zilei. La poalele copacului stătea o femeie, cu figura ca un oval alb. Vântul agita crengile copacului.
— Salut, căţeluşule, zise femeia.
Shadow încercă să vorbească, dar nu reuşi decât să
tuşească vreme îndelungată.
— Ştii, nu pari să fii într-o stare prea bună.
— Bună, Laura, reuşi el să îngaime.
Femeia îl privi cu ochi morţi şi-i zâmbi.
— Cum ai reuşit să mă găseşti? întrebă Shadow.
Laura rămase un timp tăcută, în lumina lunii, apoi zise:
— Tu eşti lucrul cel mai apropiat de viaţă pe care-l am. Tu eşti singurul lucru care mi-a mai rămas, singurul lucru care nu-i sumbru, fad, cenuşiu. Chiar dacă aş fi legată la ochi, chiar dacă aş fi cufundată în cel mai adânc ocean, tot aş şti cum să te găsesc. Chiar dacă aş fi îngropată la o sută de kilometri sub pământ, tot aş şti unde eşti.
Shadow se uită la femeia din lumina lunii şi ochii i se umplură de lacrimi.
— O să te dau jos de acolo, zise ea, după un timp. Am pierdut prea mult timp salvându-te, nu-i aşa?
Shadow tuşi din nou, apoi îi zise:
— Lasă-mă aici. Trebuie să fac asta.
Laura se uită la el şi clătină din cap.
— Eşti nebun. O să mori. Sau o să te schilodeşti, dacă nu eşti deja schilod.
— S-ar putea să fiu, zise el. Dar sunt în viaţă.
— Da, zise ea, după un timp. Cred că eşti în viaţă.
— Mi-ai mai spus asta. În cimitir.
— Căţeluşule, mi se pare că asta s-a întâmplat cu tare mult timp în urmă. Acum mă simt mai bine. Nu mă mai doare atât de tare. Înţelegi ce vreau să spun. Dar sunt atât de uscată…
Vântul începu să bată, iar Shadow îi simţi mirosul – o duhoare de carne putredă, de boală şi de descompunere, un miros pătrunzător şi neplăcut.
— Mi-am pierdut slujba, îi povesti ea. Era o slujbă de noapte, dar mi-au spus că lumea se plângea. Le-am zis că
sunt bolnavă, dar nu le-a păsat. Sunt atât de însetată…
— Femeile au apă, îi zise el. Cele din casă.
— Căţeluşule… spuse ea, părând speriată.
— Spune-le… spune-le că am zis să-ţi dea apă…
Figura cea albă se uită la el.
— Trebuie să plec, zise Laura, apoi tuşi, se strâmbă, scuipă ceva alb în iarbă, iar scuipatul ei se desfăcu în bucăţi şi se târî de acolo.
Îi era imposibil să respire. Îşi simţea pieptul greu, capul îi vâjâia…
— Rămâi, zise el în şoaptă, fără să ştie dacă ea îl auzea. Te
rog să nu pleci, zise el, şi începu să tuşească. Rămâi aici în noaptea asta.
— O să rămân un timp, zise ea.
