— Regret, dar nu vorbesc islandeza, răspunse Shadow.

După care adăugă, stângaci, fraza pe care o învăţase din ghidul său de conversaţie în primele ore ale dimineţii:

— Ég tala bara ensku, adică „Vorbesc doar limba engleză”.

Sunt american, încheie el.

Bătrânul dădu încet din cap şi spuse:

— Poporul meu a plecat de aici în America cu multă vreme în urmă. S-au dus acolo şi s-au întors în Islanda. Au spus că-i un loc bun pentru oameni, dar un loc rău pentru zei. Iar fără zei se simţeau prea… singuri.

Vorbea o engleză fluentă, dar pauzele şi ritmul propoziţiilor aveau ceva ciudat. Shadow îl privi atent. De aproape, părea mai bătrân decât îşi închipuise el şi avea pielea acoperită cu riduri şi cu crăpături fine, ca acelea care apar în granit.

— Te cunosc, băiete, zise bătrânul.

— Oare?

— Noi doi am mers pe aceeaşi cale. Şi eu am atârnat în copac timp de nouă zile, sacrificându-mă mie însumi. Eu sunt Domnul Aesilor146. Eu sunt zeul spânzurătorii.

— Eşti Odin, zise Shadow.

Bărbatul dădu din cap gânditor, de parcă şi-ar fi judecat numele.

— Mi se spune în multe feluri, dar sunt Odin, fiul lui Bor.

— Te-am văzut murind, spuse Shadow. Te-am privegheat.

Ai încercat să distrugi multe ca să obţii putere. Ai vrut să

146 Æsir (lb. nordică veche) – zeii principali din mitologia nordică.

sacrifici multe pentru tine. Ai făcut toate astea.

— N-am făcut aşa ceva.

— Le-a făcut Wednesday. Iar el era tu.

— Da, el era eu. Dar eu nu sunt el, zise bătrânul.

Îşi scărpină apoi o latură a nasului, iar pana de pescăruş

de la pălărie i se legănă.

— Te vei întoarce în America?

— N-am pentru ce să mă întorc, răspunse Shadow, şi de îndată ce rosti cuvintele îşi dădu seama că minţise.

— Te aşteaptă acolo anumite lucruri, zise bătrânul. Dar nu-i nicio grabă, o să te aştepte până o să te întorci.

Un fluture alb zbură pe lângă ei. Shadow nu zise nimic. Se săturase de zei şi de modul lor de a privi lucrurile. Îi ajungea pentru mai multe vieţi. Decise să ia autobuzul până la aeroport şi acolo să-şi schimbe biletul, să ia un avion şi să

zboare într-un loc în care nu fusese niciodată. Să se mute dintr-un loc în altul, fără încetare.

— Am ceva pentru tine, spuse Shadow, după care vârî mâna în buzunar şi luă obiectul pe care-l căuta. Întinde mâna.

Odin se uită la el ciudat şi serios. Apoi ridică din umeri şi întinse mâna dreaptă, cu palma în jos. Shadow i-o răsuci, astfel încât palma să fie în sus.

După aceea îşi întinse propriile-i mâini şi le arătă, una după alta, ca să se vadă că nu ţine nimic în ele. Iar apoi puse ochiul de sticlă în palma bătătorită a bătrânului şi-l lăsă

acolo.

— Cum ai făcut asta? întrebă Odin.

— Prin magie, îi răspunse Shadow, foarte serios.

Bătrânul rânji, izbucni în râs şi bătu din palme. Se uită la ochi, ţinându-l între degetul mare şi arătător, apoi dădu din cap, ca şi cum ar fi ştiut despre ce-i vorba, şi puse ochiul în punga de piele care-i atârna la brâu.

— Takk kærlega. O să am grijă de el.

— Să-l stăpâneşti sănătos, zise Shadow, după care se ridică şi-şi scutură iarba de pe blugi.

— Mai fă o dată, zise Domnul Asgardului147 cu o mişcare impetuoasă a capului, cu o voce profundă şi cu un ton de comandă. Mai fă o dată.

— Of, nu sunteţi mulţumiţi niciodată, zise Shadow. Bine.

O să-ţi arăt ceva ce am învăţat de la un tip care a murit între timp.

Se întinse până nicăieri şi luă o monedă de aur din aer. O

monedă de aur obişnuită. Nu putea aduce morţii înapoi, nici nu vindeca bolnavii, dar era o monedă de aur.

— Acum e aici, zise Shadow, arătând moneda pe care o ţinea între degetul mare şi arătător. Şi acum nu mai e.

Aruncă moneda în aer, lovind-o cu degetul mare.

Moneda se înălţă, aurie, descriind un arc de cerc în lumina soarelui, lucind, strălucind şi atârnând pe cerul mijlocului de vară ca şi cum nu avea să cadă niciodată de-acolo. Şi poate că nici nu căzu. Shadow nu aşteptă să vadă ce-o să se întâmple. Plecă şi merse, şi merse…

147 Asgard – tărâmul zeilor, în mitologia nordică

Mulţumiri

A fost o carte lungă şi o călătorie lungă. Sunt îndatorat multor oameni.

Doamna Hawley m-a găzduit în casa ei din Florida ca să

scriu, şi tot ce am avut de făcut în schimb a fost să izgonesc vulturii. Apoi m-a găzduit în casa ei din Irlanda ca să termin cartea, şi mi-a atras atenţia să nu izgonesc stafiile. Îi mulţumesc dânsei, dar şi domnului Hawley, pentru amabilitate şi generozitate. Jonathan şi Jane m-au găzduit în casa şi hamacul lor, ca să scriu, şi tot ce am avut de făcut a fost să pescuiesc animăluţe ciudate, tipice Floridei, din piscina reptilelor. Le sunt foarte recunoscător pentru asta.

Doctorul Dan Johnson mi-a dat informaţii medicale de fiecare dată când am avut nevoie, mi-a atras atenţia asupra unor englezisme neintenţionate (după cum au făcut şi alţii), mi-a răspuns la cele mai bizare întrebări şi într-o zi de iulie m-a plimbat cu un avion micuţ deasupra părţii de nord a Wisconsinului. În afară de faptul că a avut grijă ca viaţa mea să se desfăşoare normal la distanţă, în perioada în care am scris această carte, asistenta mea, minunata Lorraine Garland, s-a săturat să tot afle care-i populaţia diverselor oraşe mici din America. Nu ştiu cum a reuşit. (Face parte dintr-o formaţie care se numeşte The Flash Girls. Cumpăraţi ultimul lor disc, Play Each Morning, Wild Queen, şi o s-o faceţi fericită.) Terry Pratchett m-a ajutat să dezleg o intrigă